Sfinţitul Mecenic Chirill Lukaris

A FOST TRECUT ÎN RÂNDUL SFINŢILOR

 SFINŢITUL MUCENIC CHIRIL LUKARIS,

PATRIARHUL ALEXANDRIEI, IAR ULTERIOR ŞI
PATRIARH ECUMENIC

       Printr-un act patriarhal şi sinodal al Preasfintei Biserici a Alexandriei şi a toată Africa, pe 10 octombrie a.c., a avut loc aşezarea în rândul sfinţilor a Patriarhului Ecumenic Chiril Lukaris. Semnalăm că Patriarhul  Chiril Lukaris era originar din Creta, a primit schima monahală în Sfânta Mănăstire Angarathos şi a împodobit tronul Patriarhiei Alexandriei. Ulterior, a fost ales Patriarh al Constantinopolului, unde a şi păstorit bineplăcând lui Dumnezeu pleroma Sfintei noastre Biserici în anii grei ai sclaviei otomane. În anul 1638 s-a învrednicit de mucenicie, când a fost sugrumat de nişte ieniceri într-o barcă. Sfintele sale moaşte frumos mirositoare se păstrează în Sfânta Mănăstire a Maicii Domnului, Angarathos, unde a fost tuns în monahism.

Chiril I Lukaris

       Figura tragică a lui Chiril Lukaris s-a aflat în mijlocul unor curente religioase în dispută.
       Întreaga sa viaţă a fost caracterizată de o activitate fără încetare şi de o agonie continuă pentru integritatea şi păzirea Bisericii Ortodoxe.
       S-a născut în Heraklios (Creta), în anul 1572 şi a avut marele privilegiu de a ucenici lângă renumitul dascăl al Şcolii Metocului sinaitic - Meletios Vlastos. După studiile generale în Creta, a urmat cursul învăţământului superior lângă vestitul şi învăţatul scriitor, predicatorul Maximos Margunios, Episcop de Kithire (1549-1602), la Veneţia (1584-1588) şi apoi la renumita Universitate din Padova (1589-1593). În 1593, la vârsta de 23 de ani, a fost hirotonit diacon şi ulterior preot de către cunoscutul Patriarh al Alexandriei, Sfântul Meletie Piga (1549-1601), care şi-a dat seama timpuriu de calităţile tânărului Chiril şi şi-a manifestat faţă de el grija sa părintească prin toate mijloacele de care dispunea.
       Chiril s-a legat de Patriarhia Ecumenică şi în mod deosebit de marele Patriarh Ieremia al II-lea. A cunoscut de aproape problemele Bisericii Ortodoxe şi prin spontaneitatea care îl caracteriza a străbătut Rusia sud-vestică şi în mod deosebit Ucraina pentru a întări cugetul ortodocşilor şi pentru a-i apăra de propaganda şi activitatea prozelitistă a greco-catolicilor.
       La vârsta de doar 30 de ani, în 1601, i-a urmat Sfântului Meletie Piga în tronul patriarhal al Alexandriei. Ca patriarh al Alexandriei (1601-1620) a reorganizat economic Patriarhia, a zidit biserici, s-a ocupat sistematic cu propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu şi printr-o continuă corespondenţă a colaborat strâns cu Bisericile Ierusalimului, Ciprului şi sud-vestului Rusiei. În 1612, pentru o scurtă perioadă de timp, i s-a încredinţat „locotenenţa" Tronului Ecumenic. Întotdeauna l-a preocupat problema uniaţiei (greco-catolicismului) în Rusia sud-vestică şi în Constantinopol.
       Vrând să echilibreze şi să normalizeze raporturile celorlalte Biserici cu Patriarhiile Răsăritului, a colaborat cu Biserica Anglicană prin concursul binevoitor al ambasadorilor Angliei şi Olandei în Constantinopol. Colaborarea a continuat mai târziu cu teologii calvini de la Geneva. În cadrul acestor apropieri intercreştine se numără şi misiunea tânărului macedonean de atunci, iar ulterior Patriarh al Alexandriei - Mitrofan Critopulos (1589-1639), ca bursier în Anglia la studii, dăruirea unui preţios manuscris al Pentateuhului în traducere arabă Arhiepiscopului de Canterbury Land, precum şi trimiterea unui important codice alexandrin al Sfintei Scripturi regelui James I.
       Sinodul Patriarhal din Constantinopol „pe Chiril Lukaris cel renumit în virtute şi în înţelepciune" l-a ridicat în Tronul Ecumenic pe 4 noiembrie 1620. Ca Patriarh Ecumenic (1620-1638) a patriarhisit de 5 ori - prima oară între 1620-1623, a doua oară între 1623-1633, a treia oară între 1633-1634, a patra oară între 1634-1635 şi a cincea oară între 1636-1638, şi s-a aflat în centrul virulentei lupte dintre papism şi reformaţi.
       Bisericile Răsăritului, şi în special cea a Constantinopolului, au avut mult de suferit din cauza propagandei sufocante şi provocatoare a iezuiţilor. În mişcările sistematice de ciocnire reciprocă dintre iezuiţi şi reformaţi (lutherani) a contribuit şi diplomaţia politică pe toate căile şi mijloacele, vizibil sau din culise. Franţa şi Austria îşi ofereau serviciile Romei, care prin Congregatio de Propaganda Fide lupta împotriva lui Chiril: folosea ca arme influenţa clerului şi a poporului elen, răspândind calomnia că Patriarhul era calvinist, iar în acelaşi timp ambasadorii Franţei şi Austriei cereau Înaltei Porţi îndepărtarea Patriarhului.
       De cinci ori în această perioadă l-au coborât din tron şi de cinci ori, prin alegerea clerului şi participarea poporului ortodox, a fost ridicat din nou în el. Anglicanii şi protestanţii (englezi, olandezi, germani, suedezi) susţineau de fiecare dată şi în interesul lor întoarcerea lui Lukaris.
       În aceast vârtej al antagonismelor politico-religioase şi în climatul periculos ce fusese creat, Chiril Lukaris se purta aşa cum considera că slujea mai bine intereselor Ortodoxiei. Avea deplina conştiinţă a crizei vremurilor şi a lucrării corozive a iezuiţilor, după cum se şi exprimase: „(iezuiţii) uneltesc distrugerea şi nimicirea Patriarhiei şi a întregii Biserici a grecilor (adică a ortodocşilor - n.n.)".
       Dar şi calviniştii, de cealaltă parte, uzau de puterea politică, de diplomaţie, de bani şi de orice mijloc pentru a aduce de partea tezelor lor Patriarhia şi Biserica Ortodoxă.
       În mod deosebit, ambasadorul Olandei - Cornelius Haga, îşi folosea întreaga sa influenţă în această luptă implacabilă, avându-l alături pe teologul calvinist Antonio Leger, care prin predicile sale fulminante, prin dezbaterile teologice şi prin relaţiile personale a reuşit în cele din urmă să influenţeze mediul intim al Patriarhului, care era constituit din Natanail Konopius, Meletios Pontogalos, Theofilos Corydalleus, Ioannis Kariofillis.
       În acea epocă, calviniştii de la Geneva se îngrijeau să editeze şi să pună în circulaţie Sfânta Scriptură în traducere elină simplă, traducere făcută de Maximos Kallipolitis. Chiril a fost nevoit să aprobe traducerea lui Kallipolitis, deşi calvinişii răspândeau prin ea în straturile populare tezele lor şi provocau confuzie. Dar această confuzie s-a transformat în haos atunci când calviniştii de la Geneva au pus în circulaţie în 1629, într-o primă ediţie latină, aşa-numita „Mărturisire a lui Lukaris", prin care Patriarhul era prezentat lumii creştine ca şi cum ar accepta învăţătura calvinilor şi ar renunţa la Credinţa Ortodoxă.
       Din 1629 până în 1633, „Mărturisirea Răsăriteană a Credinţei Creştine" a circulat sub numele lui Chiril Lukaris în limbile latină, elină, franceză, germană şi engleză. „Această mărturisire tendenţioasă a ridicat pretutindeni în biserici un foarte mare zgomot şi o tulburare de nedescris, preocupând nu doar factorii bisericeşti, teologici, ci şi pe cei politici şi diplomatici, aproape toţi considerând-o în principiu ca pe o scriere falsă şi nu o operă autentică a Patriarhului" (I. Karmiris).
       Au trecut deja trei sute şi mai bine de ani de la prima aşa-numită „Mărturisire a lui Lukaris". Eminenţi istorici, teologi, şi cercetători au încercat să facă lumină în acest punct întunecat: dacă într-adevăr Lukaris a fost sau nu redactorul „Mărturisirii" atribuite lui de către calvini.
       El însuşi a negat de multe ori oral, iar prin atitudinea sa şi prin scrisorile sale a propovăduit credinţa sa ortodoxă. Până la moartea sa însă nu a respins-o printr-un text scris. Prin Sinoade repetate Biserica a condamnat „Mărturisirea" ca eretică şi străină de Credinţa Ortodoxă a Părinţilor.
      Figura tragică a lui Chiril Lukaris s-a aflat în centrul unor curente religioase în dispută.   Pe de o parte protestanţii încercau să-l atragă în lupta lor împotriva romano-catolicilor, de vreme ce au ajuns până în punctul limită de a-l folosi pe însuşi Patriarhul Constantinopolului prin „Mărturisirea lui Lukaris" pentru a-şi răspândi tezele lor inovatoare. Pe de altă parte, intrigile lor nu au putut merge prea departe. Patriarhul Ecumenic, părăsit şi trădat, a fost judecat şi condamnat, iar pe 27 iunie 1638 a fost sugrumat. Trupul lui a fost aruncat în Bosfor. După destul timp, precum semnalează M. Ghedeon -„marea, compătimind pe preaminunatul apărător al Ortodoxiei, l-a scos lângă insula Halki". A fost înmormântat cu onoruri de către Patriarhul Ecumenic Partenie I (1639-1644) în Biserica istoricei Mănăstiri a Maicii Domnului Kamariotissa din Halki.

Sfinte Sfinţite Mucenice Chiril, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Monahul Leontie