Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci
Marcu 8, 34 - 9, 1
„SĂ SE
LEPEDE DE SINE"[1]
„Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine..."
Toţi,
iubiţii mei, toţi ne numim creştini. Dar ne întrebăm: suntem într-adevăr
creştini? Ca să fie cineva creştin, trebuie să asculte şi să facă tot ce zice
Hristos. Desăvârşita ascultare faţă de Hristos, ascultare faţă de toate câte
porunceşte, este semnul de recunoaştere a unui creştin adevărat. Şi ce
porunceşte Hristos? O vedem în Evanghelia de astăzi. Zice Hristos: „Cine vrea
să vină după Mine, să se lepede pe sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze
Mie!". Auziţi ce zice? Înţelesul cuvintelor Lui este: Vrei, omule, să-Mi
urmezi, să vii după Mine, să fii omul Meu şi ucenicul Meu? Te chem lângă Mine,
dar nu te forţez. Înaintea ta sunt două drumuri. Unul este drumul satanei, care
la început pare uşor şi mulţumitor, dar la sfârşit este prăpastie, distrugere,
iad. Celălalt drum este al Meu. Este drumul care pare îngust şi dificil. Drum anevoios şi obositor, drum
presărat cu spini, cu multe piedici şi ispite, drum care seamănă cu drumul
Golgotei. Dar acest drum, drumul credinţei şi al virtuţii, este binecuvântat,
şi la sfârşitul drumului este viaţa veşnică. O, omule! Aceste două drumuri stau
înaintea ta. Alege unul din două. Eşti liber. Dar din clipa în care vei alege şi
te vei hotărî să urmezi drumul Meu - zice Hristos - , trebuie să împlineşti
trei condiţii.
Şi
care sunt, Hristoase, condiţiile cu care Mă primeşti?
Şi
Domnul, Domnul cel răstignit, de pe înălţimea Crucii răspunde fiecăruia care urmăreşte
mântuirea sa: Condiţiile sunt trei. „Să se lepede de sine" este prima condiţie.
„Să-şi ia crucea sa" este a doua condiţie. Şi „să-Mi urmeze Mie" este a treia
condiţie.
Trei
condiţii! Nu te teme auzindu-le. Împlineşte-le şi vei afla pace şi odihnă.
Dar
ce înseamnă cele trei condiţii pe care le cere Hristos? Lăsând la o parte cea
de-a doua şi cea de-a treia condiţie, în această scurtă predică vom vorbi
despre prima: lepădarea de noi înşine.
„CINE
voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine...". Ce înseamnă „să se lepede de
sine"? Să se lepede cineva de sinele său, de propriul eu, adică să-şi urască
sinele.
Să-mi
urăsc sinele? Auzind oamenii această condiţie se miră şi întreabă: Cum,
Hristos, care ne-a poruncit să ne iubim „aproapele ca pe noi înşine", zice acum
să ne urâm pe noi înşine? Să urăşti şi să iubeşti nu sunt două lucruri
potrivnice? Cum se împacă? Vă rog să luaţi aminte.
Fiecare
om, precum de multe ori o zicem, este suprema făptură a lui Dumnezeu. Simte în
el însuşi că, chiar dacă seamănă cu alţi oameni în punctele de recunoaştere
comune firii lui, trupeşte şi sufleteşte, totuşi fiecare om are ceva deosebit
care îl distinge de toţi ceilalţi oameni. Precum frunzele care sunt în acelaşi
copac sunt asemănătoare, dar, după cum zic naturaliştii, fiecare frunză are
ceva diferit de celelalte frunze, aşa şi omul, între milioanele şi zecile de
milioane de oameni, ca persoană are ceva deosebit, constituie o personalitate
deosebită. Este unic şi irepetabil. El şi numai el cu această personalitate a
sa distinctă apare pe pământ o singură dată.
Pentru
ca omul să dăinuiască, să trăiască şi să progreseze are în interiorul său viu instinctul
vieţii. Fiecare om îşi iubeşte sinele, se iubeşte pe sine. Îi este foame? Se va
îngriji să găsească mâncare. Îi este sete? Va alerga la izvoare. Îi este frig?
Se va îngriji pentru încălzirea sa. Este bolnav? Îşi va căuta medicamentul.
Fiecare om nu se lasă pe el însuşi, sinele său, flămând, însetat, gol, bolnav.
Iubirea
faţă de noi înşine este sădită în noi. A sădit-o Dumnezeu în fiecare om. Şi
graţie acestei iubiri trăieşte şi există omul. Şi doar atunci când din diferite
pricini, şi în principal din cauza necredinţei, îşi pierde această iubire a sa
faţă de sine, atunci acest om deznădăjduit se sinucide. Cei care se sinucid îşi
urăsc sinele şi cu manie doboară copacul vieţii pe care l-a sădit Dumnezeu.
Când
Hristos zice „să se lepede de sine", nu înţelege să ne urâm sinele, care este
creaţia lui Dumnezeu şi trebuie să luăm aminte la el şi să îl îngrijim, ci
înţelege altceva. Omul nu mai este cel curat, cel nevinovat, cel fără viclenie.
În sufletul omului, după căderea celor întâi zidiţi, a intrat păcatul, atracţia şi înclinarea spre rău. O, păcatul!
Groaznic microb. Acest păcat l-a întinat şi l-a stricat pe om. A stricat şi
iubirea faţă de noi înşine, care înainte de căderea celor întâi zidiţi, era o
iubire curată, firească. Dar prin păcat iubirea aceasta ca un râu năvalnic a ieşit
hotarele lui şi a pricinuit şi pricinuieşte mari catastrofe. Iubirea a devenit
egocentrică, sălbatică. Patimile stăpâneau. Totul pentru noi înşine, pentru sinele
nostru, nimic pentru alţii, să flămânzească, să înseteze, să fie goi, să fie
expuşi la mii de primejdii şi nevoi. Pironul omului egoist nu-l arde. Închis în
cochilia sa ca un melc, se îngrijeşte doar
de sinele său. Pe alţii îi consideră doar mijloace de exploatare pentru a-şi
satisface desfrâul, iubirea de slavă şi iubirea de arginţi. Pentru ca să sugă
sângele lor
Această
iubire, care iese din limitele ei fireşti şi întâlneşte răutatea şi patima, iubirea
de plăceri, iubirea de slavă şi iubirea de arginţi, această iubire nu merită să
se numească iubire, n-are nicio legătură cu învăţătura şi pilda lui Hristos,
care Şi-a jertfit viaţa Sa pentru mântuirea lumii. Creştinul adevărat se
răstigneşte, suferă şi pătimeşte pentru aproapele său. Cel iubitor de sine şi
egoist răstigneşte, îi exploatează pe alţii şi îi chinuieşte. Aşadar, nu pe omul
pe care l-a plăsmuit Dumnezeu, ci omul cu răutăţile şi patimile lui, omul cel
vechi, după cum îl caracterizează Apostolul Pavel, care trăieşte şi împărăţeşte
în inimile noastre ale tuturor, acesta este cel de care trebuie să ne lepădăm
şi pe care trebuie să-l urâm.
Câtă
vreme în inima noastră trăiesc groaznicele patimi, nici pe Dumnezeu, nici pe
aproapele nostru nu îl iubim şi nu se merită să ne numim ucenici şi oameni ai
lui Hristos. Însă pentru a nimici răutăţile şi patimile este nevoie de o luptă
dură, este nevoie înainte de toate de harul lui Hristos, care dezrădăcinează
din piepturile oamenilor iubirea de sine, acest copac neroditor, şi sădeşte
iubirea lui Hristos, acest copac frumos şi aducător de roadă, ale cărui
rădăcini se află în stânca Golgotei.
Motto-ul
nostru? Ca să trăiască iubirea lui Hristos, trebuie să moară patimile noastre,
trebuie să fie biruit păcatul şi satana!
(traducere din limba greacă de monahul Leontie după cartea „PICĂTURI DIN APA CEA VIE" a Înaltpreasfinţitului Augustin N. Kandiotul, Mitropolitul de Florina)
[1] Deşi vlădica Augustin trăieşte, se subînţelege că această predică a rostit-o cu ani în urmă (n.tr.)