Cuv. Filotei Zervakos: "cuvant Panegiric la Izvorul Tamaduirii"

Vineri în Săptămâna Luminată

Cuvânt panegiric la Izvorul Tămăduirii cel primitor de viaţă

şi povestire a minunilor Preaslăvitei Stăpânei noastre, Născătoarea de Dumnezeu, săvârşite la Izvorul ei.

Binecuvintează părinte!

Iarăşi sărbătoare şi iarăşi praznic. Şi, ca să spun mai bine, în această sărbătoare s-a arătat nouă altă sărbătoare aducătoare de bucurie, ce umple inimile credincioşilor de veselie negrăită. Căci, în timp ce prăznuim încă purtătoarea de strălucire Înviere a lui Hristos, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, cea de mântuire lumii, iată, a strălucit nouă alt praznic al Maicii Sale celei Curate şi Doamna noastră şi Stăpâna, a Izvorului ei cel purtător de viaţă, care cu dreptate cheamă pe toţi credincioşii, să sărbătorim şi astăzi şi să ne bucurăm toţi cu veselie şi bucurie duhovnicească, slăvind în cântări şi doxologii pe Hristos Dumnezeul nostru, Cel Înviat din morţi şi pe Preasfânta Sa Maică şi Stăpâna a toată zidirea, pe Binefăcătoarea şi Mijlocitoarea noastră a creştinilor, ca să primim har şi răsplată duhovnicească de la ea. Şi precum cei ce merg la scăldătoare, se întorc curăţiţi de întinăciunile trupeşti, astfel şi fiecare credincios ce aleargă la Biserica Izvorului Doamnei noastre şi bea cu evlavie şi credinţă şi se stropeşte cu cinstita aghiasmă a Maicii Domnului, se face strălucitor în chip minunat şi se curăţă cu preaslăvită şi străină curăţire, slobozindu-se de întinăciunile sufleteşti şi de orice boală trupească şi sufletească. Pentru aceasta, o fraţilor, să alergăm toţi cu credinţă şi evlavie astăzi la Bisericii Maicii Fecioare; să ne bucurăm, să prăznuim toţi împreună, tineri şi bătrâni, şi să ne veselim duhovniceşte în această nouă zi de vineri. Căci în vinerea trecută, adică Vinerea Mare, Domnul nostru pironit fiind pe Cruce, şi rupând pe ea zapisul păcatelor noastre, ne-a dăruit nouă slobozire din robia diavolului, iar în această vineri ne-a învrednicit Iubitorul de oameni să prăznuim nu doar biruinţa noastră, pe care a făcut-o Domnul pentru noi împrotiva iadului, înviind din morţi, ci să prăznuim încă şi o altă minunată sărbătoare, adică sfinţirea Bisericii Maicii Sale Preacurate, a Izvorului primitor de viaţă şi izvorâtor de har, care pe lângă multele binefaceri făcute neamului omenesc, a dăruit nouă şi alt chip de izbăvire din durerile trupului şi patimile sufleteşti prin apele acestui izvor, ce prin binecuvântare se sfinţesc şi primesc putere de a tămădui boli nevindecate şi patimi cumplite. Pentru această mare şi negrăită binefacere arătată nouă de către Doamna noastră şi Stăpâna Născătoare de Dumnezeu, prăznuind şi mulţumiri dând Binefăcătoarei noastre, săvârşim în fiecare an această sărbătoare.Drept aceea, în cele ce urmează vom arăta cum s-a arătat întâia oară această binefacere a Maicii Domnului către creştini şi de unde îşi are începutul acest praznic dătător de bucurie, povestind pe scurt şi unele dintre minunile făcute de Născătoarea de Dumnezeu prin apele Izvorului ei, cel purtător de viaţă şi tămăduitor.

Împăratul Leon cel Mare, care se mai numea şi Machelis, deşi se trăgea din neam nobil, dar rămânând orfan de mic şi neavând cine să-i poarte de grijă, s-a năimit să lucreze ca măcelar, ca să-şi agonisească cele de nevoie pentru traiul de zi cu zi. Dar fiind un bun creştin, împodobit cu multe fapte bune, era foarte milostiv faţă de săraci, iar de la Sfintele Slujbe nu lipsea în nicio zi, căci îi plăcea să asculte tâlcuirile la Sfintele Scripturi. Iubea tovărăşia oamenilor virtuoşi şi avea mare râvnă să asculte tâlcuirile Sfintei Scripturi şi ascultându-le, se străduia neîncetat să împlinească şi cu lucrul poruncile lui Hristos din Sfânta Scriptură. Deci se şi smerea mai mult decât toţi şi ceea ce câştiga, dădea cu îmbelşugare în mâinile săracilor. Cerceta pe cei închişi şi pe cei bolnavi, îmbrăca pe cei goi, hrănea pe cei flămânzi, pe cei orbi îi călăuzea şi orice virtute şi faptă bună săvârşea cu multă bucurie. Drept aceea, trecând într-o zi prin locul unde astăzi se află Izvorul primitor de viaţă din Constantinopol, a aflat un om orb, ce rătăcea de colo-colo, pe care apucându-l de mână, îl povăţuia arătându-i calea. Dar întrucât acel sărman, din pricina ostenelii făcute pentru a aflat drumul, era însetat şi începuse să leşine (căci locul era pe atunci pustiu şi cu pădure deasă şi fără de apă), Leon milostivindu-se, lăsă pe orb lângă cale şi intră în desişul acela, căutând cu dinadinsul, doar-doar va găsi apă, ca să potolească setea acelui nefericit. Înconjurând acea pădure şi apă neaflând niciunde, se întorcea mâhnit, gândindu-se cum ar putea potoli setea celui orb. Şi pe când se gândea el astfel cu multă durere în suflet, aude un glas că-i zice: „Nu fi mâhnit, Leone, că aici aproape este apa; caută şi o vei afla.” Deci întorcându-se cu bucurie şi înconjurând acel loc de două şi de trei ori şi neaflând mult-dorita apă, iarăşi căzu în mâhnire mare, crezând că glasul ce-l auzise fusese de la cel viclean. De aceea se şi întoarse în grabă la orb, doar va putea în alt chip să aline suferinţa aceluia. Cum mergea el, auzi iarăşi un glas ca de femeie că-i zice: „O, iubite Leon, întrucât pentru dragostea Fiului şi Dumnezeului meu, Făcătorul şi Creatorul a toată zidirea, te-ai abătut din calea ta şi plinind porunca sfântă a dragostei, ai călăuzit pe orb şi cu multă osteneală te nevoieşti să potoleşti setea lui, pentru aceasta, iată, se dă ţie după dorinţa ta, apa pe care o cauţi. Mergi deci la acel copac unde şade un porumbel şi la rădăcina lui vei afla apă, din care luând adapă pe cel orb şi ochii lui stropeşte-i cu ea şi îndată va vedea. Şi asta va fi ţie semn că vei împărăţi cu puterea Fiului meu şi că voi fi cu tine în toate zilele tale.” Auzind aceasta, minunatul Leon s-a spăimântat şi, făcându-şi semnul crucii, s-a întors căutând să vadă vreun copac cu un porumbel în el şi totodată cine era ceea ce grăise către el. Şi nu văzu nici un om; văzu însă sus, într-un copac, un porumbel şezând. Deci, alergând într-acolo, găsi puţină apă ce curgea. Şi cu credinţă luând din ea, s-a întors la orb bucurându-se. Şi după ce îi dete să bea, aşa cum îi spusese acel glas, a stropit ochii lui şi îndată orbul şi-a recăpătat vederea. Văzând această minune preaslăvită şi crezând făgăduinţei Fecioarei şi Născătoarei de Dumnezeu, i-a mulţumit împreună cu orbul căruia i s-au deschis ochii, grăind: „Doamnă a cerului şi a pământului şi Maica Domnului şi Dumnezeului meu Iisus Hristos cel Atotputernic, îţi mulţumesc că n-ai trecut cu vederea mâhnirea mea, ci şi dorinţa mi-ai împlinit şi semn minunat ai făcut prin necuratele mele mâini. Pentru aceasta, crezând celor vestite mie de către tine, îţi făgăduiesc că atunci când se va plini acestea şi voi ajunge împărat, dându-ţi cuviincioasa mulţumire voi ridica biserică în numele tău cel sfânt, în acest loc unde s-a aflat de la tine apă ce s-a arătat sfinţită şi tămăduitoare, spre pomenire veşnică a minunilor tale negrăite şi spre cinstea şi slava ta. Că preaslăvită eşti în vecii vecilor. Amin.” Luând apoi pe cel ce fusese orb şi intrând în Constantinopol, povesti tuturor minunea Maicii Domnului, iar ei auzind, au slăvit şi lăudat pe Născătoarea de Dumnezeu cea fără de prihană.

După un timp oarecare, ajungând împărat (fiind ales de tot poporul, căci era iubit de toţi pentru bunele lui obiceiuri) după făgăduinţa Maicii Domnului, n-a uitat să dea mulţumire ei, precum se cădea, împlinind cu fapta făgăduinţa ce-o făcuse către ea. Deci, îndată ce s-a suit la împărăţie, primul lucru bun ce l-a făcut a fost să zidească Biserica Izvorului primitor de viaţă, în numele Născătoarei de Dumnezeu, curăţind locul unde găsise acea apă tămăduitoare, pe când conducea pe orb pe cale. Acea biserică a fost zidită deasupra izvorului şi, fiind cuprins izvorul între zidurile bisericii, în mijlocul ei, a făcut acolo colimvitră sub cupolă. În cupolă era pictată Doamna Născătoarea de Dumnezeu, „Cea mai cuprinzătoare decât cerurile”. Şi se vedea un lucru minunat cu acea pictură, căci dacă cineva se uita în apa din colimvitră, se vedea ca şi cum acolo se afla Născătoarea de Dumnezeu pictată pe apă.

Împăratul Leon zidind această biserică, a împodobit-o cu sfinte vase, cinstite icoane şi veşminte scumpe. Şi a dăruit bisericii multe averi, punând mulţi preoţi şi clerici să slujească acolo şi să înveţe pe popor să vieţuiască după poruncile lui Hristos. Şi pentru credinţa împăratului şi buna vieţuire a slujitorilor bisericii, a umbrit harul Duhului Sfânt prin Născătoarea de Dumnezeu în acea biserică şi în acel izvor, unde începură să se facă minuni preaslăvite. Şi se putea vedea acolo lucru străin şi minunat: bolnavi vindecându-se, orbi văzând, ologi umblând, diavoli izgoniţi din oameni şi orice boală nevindecată cu lesnire fiind tămăduită prin harul Născătoarei de Dumnezeu, ce sălăşluia în acea apă. În toate zilele alergau acolo oameni de neam împărătesc, boieri, arhierei, preoţi şi orice credincios şi nimeni nu se întorcea mâhnit, dacă mergea cu credinţă. Şi era acolo bucurie şi praznic în fiecare zi, din pricina mulţimii mari de oameni ce alergau acolo. Şi mulţi dintre cei necredincioşi văzând minunile cele mari ce se făceau la acel izvor, se întorceau la Hristos cu credinţă, botezându-se şi fiind număraţi în ceata credincioşilor Bisericii lui Hristos. Iar cei ce mergeau acolo, unii pentru vindecare, alţii pentru mulţumire şi alţii pentru doxologie, mulţumeau Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, nu cum fac astăzi cei mai mulţi, cu jocuri, dansuri, cântece şi beţii, ci cu privegheri de toată noaptea în cântări şi slavoslovii neîncetate, cu străpungere şi petrecere duhovnicească în rugăciuni şi ca să spun mai pe scurt cu tot ce mulţumeşte pe Dumnezeu.

Aşadar, multe minuni s-au făcut acolo, nu numai în vremea împăratului Leon, ctitorul acelei biserici a Izvorului purtător de viaţă, ci şi după aceea se făceau încă şi mai multe, dintre care vrem să povestim câteva spre folosul celor binecredincioşi şi spre ruşinarea celor ce nu cred în puterea şi harul Maicii lui Dumnezeu.

***

Marele Iustinian, binecinstitorul împărat al Bizanţului, odată a căzut într-o boală cumplită şi nevindecată a scurgerii udului şi pierzându-şi orice nădejde de la doctori şi de la tot ajutorul omenesc, a alergat către Izvorul cel preacurat şi primitor de viaţă. Şi căzând la cinstita icoană a Maicii Domnului, s-a rugat fierbinte pentru patima lui. Apoi îndreptându-se la izvor şi luând cu credinţă apă, a băut şi îndată – o, minunile tale, Stăpână! – s-a tămăduit desăvârşit şi atât de sănătos s-a făcut şi atâta putere a primit, încât părea că nu fusese niciodată bolnav. Drept aceea, vrând şi el să mulţumească Făcătoarei de bine, Doamnei noastre, Născătoarea de Dumnezeu, a mărit biserica ei, a Izvorului Tămăduirii. Făcând el aceasta, i s-a arătat Maica Domnului în vis şi i-a spus: „O, împărate, nu este drept şi cuviincios să strici pomeniri altui om, ci de vrei să dai cuvenita mulţumire către Fiul meu şi Ziditorul a toată făptura, ridică biserică în numele Înţelepciunii (Sofia) lui Dumnezeu şi fă-o cât poţi de mare, ca să se adune acolo cât mai mult popor şi dăruieşte-o Patriarhiei, ca lumea adunată să asculte cuvintele dumnezeieşti ale Patriarhului şi să se folosească; şi să-ţi fie şi ţie pomenire veşnică. Iar pentru biserica ce ai lărgit-o, nu mică plată vei avea, dar nu după multă vreme se va dărâma de la cutremur, din pricina păcatelor poporului şi a oamenilor necinstiţi şi neruşinaţi ce se adună acolo.” Deci, preacredinciosul împărat, împlinind porunca Născătoarei de Dumnezeu, a zidit acea faimoasă şi preafrumoasă şi preamare biserică a Sfintei Sofia, a cărei frumuseţe şi mărime se vesteşte în toată lumea, ca una ce întrece cu mult în măreţie templul cel zidit în Ierusalim de către Solomon. De aceea şi împăratul Iustinian, văzând biserica terminată şi împodobită cu atâta frumuseţe, a exclamat plin de bucurie: „Te-am biruit, Solomoane!”. Iar acea Biserică a Izvorului primitor de viaţă pe care a mărit-o Iustinian, după cum am spus, după trecerea a ceva vreme, făcându-se cutremur, s-a prăbuşit; pentru că oamenii încetând a prăznui în ea cu cântări şi laude duhovniceşti, începură (aşa cum şi astăzi fac) să sărbătorească cu dănţuiri şi jocuri, cântece şi beţii, în fapte de ruşine şi lucruri necuviincioase. Asemenea şi cei ce vieţuiau şi slujeau la acea biserică, încetând să înveţe pe popor poruncile lui Hristos, punându-le piedică în a se depărta de la deşertăciunile lumii, s-au dedat cu totul la a strânge bani, părtaşi făcându-se celor de alt neam; pentru aceasta şi Născătoarea de Dumnezeu scârbindu-se, nu numai că a ridicat harul ei de acolo, dar şi biserica ei a căzut cu desăvârşire, făcându-se una cu pământul.

După trecerea a multă vreme, împărăţind pururea-pomenitul Vasile Macedon şi auzind de minunile ce se făceau la acel izvor şi aflând de pricina stricării bisericii, a pus în minte sfat bun şi lui Dumnezeu plăcut, ca să reaşeze acest loc de închinăciune a celor binecredincioşi la cea dintâi stare duhovnicească. Deci, a zidit biserica la mărimea şi frumuseţea cea dintâi, împodobindu-o cu multe daruri, ca şi primul ei ctitor. Şi alegând bărbaţi înţelepţi şi cărturari, cu multă evlavie către cele dumnezeieşti şi lucrători ai virtuţii, adică preoţi, diaconi, citeţi, cântăreţi, paraclisieri, i-a pus să vieţuiască lângă biserică şi să slujească acolo. Iar ei fiind robi ai lui Dumnezeu, toată grija o aveau către lucrul Domnului, nu doar cu cuvântul învăţând pe popor Sfânta Evanghelie, ci şi cu lucrul, făcându-se chip de faptă bună şi pildă bună către toţi. Pentru aceasta şi Născătoarea de Dumnezeu a căutat iarăşi la Biserica ei şi la sfinţita aghiasmă a Izvorului şi au început să se facă minuni mari, iar oamenii să facă praznic şi sărbătoare în fiecare zi, cu cântări, laude şi rugăciuni şi privegheri de toată noaptea, întru bucuria duhului şi veselie sufletească, atraşi fiind de învăţătura prin faptă şi cuvânt a acelor bărbaţi sfinţiţi, ce locuiau lângă acea cinstită Biserică. Împăratul Vasile văzând acele minuni mai presus de fire ale Maicii lui Dumnezeu, a cerut prin mijlocirea acelor bărbaţi sfinţi ca Multmilostiva Fecioară să-i dăruiască un copil de parte bărbătească, care i s-a dat pentru credinţa lui. Şi născându-se copilul, l-a numit Leon, în numele primului ctitor al Izvorului; adică a născut pe Leon cel Înţelept, cel care a alcătuit „Eotinalele”, adică stihirile celor unsprezece Evanghelii de dimineaţa ale Învierii, ce se cântă la sfârşitul Utreniei în fiecare Duminică.

Leon, luând împărăţia după moartea tatălui său, a arătat multă evlavie către Izvorul cel primitor de viaţă; de aceea şi minunile s-au înmulţit în vremea împărăţiei lui. Şi prima soţie a lui Leon cel Înţelept, sfânta Teofana, căzând în boala frigurilor, cum bău cu credinţă din acea aghiasmă tămăduitoare a Izvorului, s-a slobozit de cumplita boală, făcându-se cu totul sănătoasă. Dar şi însuşi împăratul Leon se îmbolnăvi de piatră la rinichi, din pricina căreia era în mare primejdie, căci nici doctorii nu-i mai dădeau nici o nădejde şi se apropia de moarte. Şi asta se întâmpla în Săptămâna Luminată. Atunci, preabinecredincioasa împărătească Teofana, auzind hotărârea doctorilor şi văzând pe bunul ei soţ abia răsuflând, a crezut cu tot sufletul că ceea ce la oameni e cu neputinţă, sunt cu putinţă Maicii Preaputernicului Dumnezeu; deci căzând la preasfânta ei icoană, s-a rugat cu multe lacrimi şi suspine Împărătesei lumii, ca să dăruiască ani de viaţă împăratului celui pământesc, adică soţului ei. Astfel, rugându-se buna soţie şi împărăteasă, Maica cea iubitoare de milostivire a Iubitorului de oameni Dumnezeu, a ascultat rugăciunea ei şi aşa cum se ruga Teofana, a auzit un glas zicându-i: „Nu fi tristă, Teofana, din pricina bolii împăratului, soţului tău, căci astăzi vine doctoria ce-l va ridica din boală.” Deci, umplându-se de bucurie şi crezând cele auzite, a alergat la bolnav şi a aflat acolo pe doctori, care se sfătuiau să îl taie, ca şi cum nu mai rămăsese alt chip de vindecare, decât numai acel primejdios lucru. Auzind sfatul lor, împărăteasa i-a împiedicat, spunându-le: „Aveţi puţină răbdare, că iată, Doamna mea Născătoarea de Dumnezeu, are să trimită altă doctorie minunată şi are să-l vindece.” Şi după puţin, acolo unde aşteptau moartea împăratului, vine femeia ce îngrijea Biserica şi Izvorul, pe nume Agata, ţinând în mâini un vas plin cu aghiasmă de la izvor, care zise către împărăteasă: „Astăzi, în timp ce măturam Biserica Izvorului Născătoarei de Dumnezeu, am auzit o voce zicându-mi: «Agata, ia apă în vas din izvorul meu şi grăbeşte către împăratul Leon, care se primejduieşte să moară, şi dă-i să bea şi se va tămădui, căci strigă către mine cu multe lacrimi, iubita mea Teofana».” Auzind acestea împărăteasa şi crezând, a luat apa cu bucurie şi dând împăratului să bea, îndată (o, minunile cele mai presus de fire ale Maicii Domnului!) s-a tămăduit şi s-a sculat din pat cu totul sănătos, neavând nici cea mai mică urmă din acea cumplită şi nevindecată boală. Şi atunci, împăratul Leon a aşezat să se facă praznic în Vinerea din Săptămâna Luminată, în care zi s-a făcut şi târnosire acelei biserici. De atunci, s-a început a se prăznui această sărbătoare în ziua de Vineri din Săptămâna Luminată, cântându-se, poate, doar slujba Învierii. Mai târziu, după cum se pare, s-a poruncit sinodiceşte, ca să se adauge şi slujba Izvorului Tămăduirii cel primitor de viaţă, alcătuită de către Nichifor Calist Xantopol.

***

După ce Sfânta Teofana a murit, neavând ea fii, împăratul Leon cel Înţelept şi-a luat altă femeie după lege, cu numele de Zoe. Nenăscând nici aceasta fii, au alergat amândoi la grabnicul ajutor al Apărătoarei tuturor, Născătoarea de Dumnezeu şi Pururea Fecioara Maria. Şi mai ales, ducându-se ei la Biserica Izvorului Tămăduirii, unde făcându-se Liturghie, s-au împărtăşit cu Preacuratele Taine, făcând multe daruri şi milostenii bisericii şi săracilor ce s-au aflat acolo şi bând din cinstita aghiasmă, s-au întors astfel la palatele împărăteşti. Şi au postit timp de patruzeci de zile, rugându-se Maicii Domnului să le dăruiască fiu şi urmaş la împărăţie. Iar Dumnezeu, Cel ce face voia celor ce se tem de El, văzând credinţa şi smerenia lor şi plecându-se mijlocirii Preasfintei Sale Maici, a plinit cererea lor. Şi zămislind Zoe, a născut pe Constantin Porfirogenetul, cel ce a alcătuit apoi „Exapostilariile” Învierii, adică „Luminândele” ce se cântă la slujba Utreniei, înainte de Laude. El a împărăţit după moartea tatălui său, Leon cel Înţelept, şi fiind binecinstitor şi evlavios, avea purtare de grijă de toate sfintele biserici şi, mai cu seamă, de Biserica şi Izvorul primitor de viaţă, ca o moştenire şi pomenire strămoşească. În vremea împăratului acesta, Constantin Porfirogenetul, se făceau din ce în ce mai multe minuni la Izvorul tămăduitor al Maicii Domnului, şi boli cumplite şi nevindecate ca idropica, cancerul, curgerea de sânge, cangrene, ulcer, buba neagră, lepra, pelagra şi altele asemenea şi mai rele decât acestea se vindecau. Şi se putea vedea acolo săvârşindu-se în fiecare zi praznic şi tot felul de oameni, împăraţi, boieri, arhierei, preoţi, călugări şi tot omul ce era bolnav, alergând la Izvorul primitor de viaţă al Născătoarei de Dumnezeu, şi bând cu credinţă din aghiasma lui, nu se întorcea mâhnit şi ruşinat, ci vindecat de neputinţa lui.
Un bogat oarecare din Tesalonic, foarte evlavios şi temător de Dumnezeu, fiind cuprins de o cumplită boală şi deznădăjduit de către doctori şi auzind de nenumăratele minuni ce se făceau la dumnezeiescul izvor cel curgător de viaţă, a dorit să meargă acolo, crezând că şi el va fi vindecat. Şi intrând deci în corabie, a plutit spre Constantinopol. Dar pe cale (să fi fost poate iconomia lui Dumnezeu spre încredinţarea celor necredincioşi), boala i s-a agravat şi se apropia de moarte. Văzând bunul şi credinciosul creştin că va muri şi nu se va învrednici a se închina în Biserica Născătoarei de Dumnezeu şi nici să bea din aghiasma Izvorului tămăduitor, a chemat pe rudele sale şi pe stăpânul corabiei şi i-a jurat pe Dumnezeu şi pe Născătoarea de Dumnezeu ca, de va muri, să nu-l arunce în mare, ci să-l ţină în corabie şi aşa mort să-l ducă la izvor. Şi le zicea: „Întrucât eu nu sunt vrednic din pricina multelor mele păcate să beau, viu fiind, din acea apă tămăduitoare, şi nici să mă închin Doamnei mele Născătoarea de Dumnezeu în biserica ei cea plină de har, cel puţin măcar mort să merg. Şi înainte de a mă îngropa acolo aproape de biserică, să luaţi trei ciuturi din acea aghiasmă curgătoare de viaţă şi s-o turnaţi peste trupul meu mort şi aşa să mă înmormântaţi.” Şi s-au făgăduit să facă astfel. Şi murind el pe cale, l-au dus acolo şi au făcut precum le spusese şi – o, minune preaslăvită! – s-a sculat ca dintr-un somn, deşi murise deja de patru zile. De o aşa minune s-au spăimântat toţi cei aflaţi acolo, văzând că a înviat cel ce murise de patru zile. Iar cel înviat, mulţumind Maicii Domnului, a împărţit săracilor toată averea sa şi s-a făcut monah, rămânând acolo să slujească la Biserica Născătoarei de Dumnezeu până la sfârşitul vieţii lui, căci a mai trăit apoi încă 20 de ani, ducând o viaţă plăcută lui Dumnezeu şi împodobit cu toate virtuţile.

Ştefan, patriarhul Constantinopolului, fiul lui Vasile Macedon, împăratul Bizanţului, şi frate cu Leon cel Înţelept, îmbolnăvindu-se de tuberculoză şi neputând afla vindecare pentru boala ce-l măcina, a alergat la Binefăcătoarea tuturor, la Stăpâna Născătoarea de Dumnezeu şi ajungând în sfânta ei biserică şi rugându-se cu credinţă fierbinte şi cu multe lacrimi, a băut din aghiasma izvorului şi s-a vindecat. Dar şi patriarhul Ierusalimului, ce se chema Ioan, îmbolnăvindu-se odată, şi-a pierdut auzul. Deci, bând cu credinţă şi urechile stropindu-şi cu acea apă tămăduitoare, îndată s-a vindecat. Aşijderea şi patriciul Tarasie şi maica lui Maghistrisa, fiind peste măsură de nemilostivi şi iubitori de arginţi, pentru aceasta Dumnezeu a îngăduit de au căzut în cumplita boală a frigurilor. Deci mergând ei la Izvorul Tămăduirii şi diavoleasca iubire de arginţi părăsind împreună cu tiranica nemilostivire, s-au făcut milostivi, împreună-pătimind cu cei aflaţi în nevoie şi bând ei din apa făcătoare de minuni, s-au aflat sănătoşi. Şi un anume Stelian, fiul unui oarecare boier, pătimind de o boală de rinichi, n-a aflat nici o uşurare de la ajutorul doctorilor. Deci, nenădăjduind vreo scăpare de la oameni, a mers şi el la ajutorul fără de plată, la izvorul Maicii Domnului adică, şi bând cu evlavie şi credinţă din aghiasma lui, s-a tămăduit.

Oarecare femeie, Shizena cu numele, pătimind de dizenterie şi neaflând nici o vindecare de la oameni, la Născătoarea de Dumnezeu scăpând, a băut apă din izvorul ei cu credinţă şi s-a însănătoşit pe loc. Iar împăratul Roman Lecapenul pătimind de o boală de stomac, şi primejduindu-se de moarte, doctorii neputând face nimic, s-a îndreptat cu tot sufletul către Stăpâna a toată zidirea, adevărata Tămăduitoare, şi bând din acea aghiasmă cu adevărat vindecătoare, pe dată s-a slobozit de patima lui. Asemenea şi mama împăratului Roman s-a vindecat prin harul aghiasmei de o boală de intestine. Dar şi o femeie de neam boieresc ce era stăpânită de patima vorbirii de rău şi greşelile altora iscodea, iar ale ei le trecea cu vederea, din purtarea de grijă a Născătoarei de Dumnezeu, a celeia ce însetează de mântuirea păcătoşilor, a căzut într-o boală grea; şi nici de la doctori, nici din altă parte nu afla o oarecare mângâiere, ci spre mai rău mergea. Şi fiind odată cuprinsă de dureri cumplite, s-a rugat Maicii Domnului, care a înştiinţat-o că de va înceta a judeca şi vorbi de rău şi va merge la biserica ei, ca să bea apă din izvorul ei, se va vindeca. Şi mărturisindu-se deci şi făgăduind să înceteze acea satanică şi rea obişnuinţă, a mers la cinstita biserică a Preasfintei Fecioare şi bând de acolo aghiasmă cu credinţa, s-a tămăduit de boala trupească şi, dimpreună cu ea, şi de cea sufletească. Dar, precum am spus, dacă ar vrea cineva să numere toate minunile preaslăvite ce s-au făcut la Izvorul purtător de viaţă al Maicii Domnului, nu i-ar ajunge toată viaţa, chiar de ar trăi vârsta lui Matusalem. Şi vrând să încheiem istorisirea minunilor negrăite săvârşite la Izvorul Tămăduirii, mai adăugăm încă câteva, nu pentru credincioşi, ci pentru cei necredincioşi, ca încredinţare şi adeverire a credinţei noastre în Născătoarea de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, pe care o lăudăm şi o slăvim de-a pururi.


La mulţi istorici este scris şi se spune că odată, această Biserică a Izvorului primitor de viaţă la un cutremur era gata să cadă. Atunci înăuntru se aflau foarte mulţi oameni. Şi s-a arătat acolo Stăpâna iubitoare de oameni şi Născătoarea de Dumnezeu Maria, care ţinea cu amândouă mâinile ei acoperişul bisericii, până ce toţi cei aflaţi înăuntru au ieşit afară. Şi apoi a lăsat biserica să cadă, arătând astfel că, deşi ura faptele rele ce se făceau acolo, după cum am mai spus, şi nu vroia ca biserica ei să fie locaş unde se lucrează răutatea, totuşi este iubitoare de oameni şi însetează de pocăinţa păcătoşilor, ca una ce este Maica iubitorului de oameni Dumnezeu, care nu vrea moartea păcătosului, ci întoarcerea tuturor aşteaptă. De aceea, a lăsat să cadă biserica, dar pe oameni i-a izbăvit de moarte prin minune preaslăvită, dându-le astfel timp de pocăinţă.

Şi un oarecare monah ce se numea Pepirin şi ucenicul lui fiind biruiţi de lăcomia pântecelui şi la mâncăruri alese dedându-se, neavând ei nicicum vieţuire călugărească, a îngăduit Dumnezeu, Cel ce toate spre folosul nostru le face, de s-au îmbolnăvit amândoi cumplit. Deci, venindu-şi ei în simţire, s-au rugat Maicii Domnului, de la care au auzit că de se vor mărturisi şi îşi vor îndrepta viaţa, lepădând mâncărurile cele multe şi alese şi pofta gâtlejului, trăind ca adevăraţii călugări, doar cu pâine şi apă, nu numai că se vor slobozi de acea grea boală, ci şi moştenirii Împărăţiei cerurilor se vor învrednici. „Şi dacă făgăduiţi că păziţi acestea, le zicea, mergeţi la biserica mea şi beţi din aghiasma izvorului meu şi vă veţi vindeca.” Iar ei, auzind acestea, au mers şi au băut din apa cea tămăduitoare, vindecându-se cu preaslăvită minune. Şi au trăit restul zilelor lor vieţuire plăcută lui Dumnezeu, potrivit rânduielii călugăreşti, hrănindu-se doar cu pâine şi apă.

Şi alţi doi călugări, Matei şi Meletie, fraţi de-o mamă, lenevindu-se ei la pravila lor, au căzut în boală şi cunoscându-şi greşeala, au alergat la mila Născătoarei de Dumnezeu, făgăduindu-se să nu mai fie aşa cu nebăgare de seamă faţă de slujba lor. Deci bând ei din cinstita aghiasmă, s-au slobozit de neputinţa lor. De atunci, s-au înţelepţit, nelăsându-şi niciodată pravila şi canonul lor, căci aveau mereu înaintea ochilor certarea Domnului, ce fusese asupra lor. Şi astfel trăind ei viaţă cu fapte bune, s-au săvârşit având bune nădejdi.
Un ipodiacon Ştefan, suferind de dureri de mijloc, cumplite şi preagrozave, a alergat la ceea ce este mereu gata a sta întru ajutorul nostru şi bând din aghiasma izvorului ei cu credinţă neclătită şi stropindu-se acolo unde îl durea, îndată l-au lăsat durerile.

Şi un ostaş din ceata varangilor, pe nume Ioan, suferind de idropică, se apropia de-acum de moarte. Căutând el scăpare la mila preamilostivei Maici a lui Dumnezeu şi cu lacrimi rugându-se, bău cu credinţă din aghiasma ei, făcându-se cu totul sănătos. Şi întorcându-se într-ale sale, vestea la toţi mila Maicii Domnului arătată către el.
Dar şi un altul oarecare, fiind bolnav de cancer, iar un altul având cangrenă şi alţii răni nevindecate având pe tot trupul şi nenumăraţi alţi oameni, pătimind de fel de fel de boli, unele mai rele ca altele, s-au vindecat în diferite vremi, prin harul aghiasmei Stăpânei noastre Născătoarea de Dumnezeu. Şi nu numai atunci, ci şi până astăzi vedem minuni fără de număr făcându-se credincioşilor prin harul aghiasmei Izvorului Tămăduirii, cel primitor de viaţă, drept pentru care redăm mai jos una din multele minuni mai noi făcute de Izvorul Maicii Domnului:

Mitropolitul de Nafpaktos şi Arta, Neofit, ce era de origine din insula Paros, pătimea de o boală cumplită şi nevindecată, din pricina căreia pătimi multe de la doctori, dar fără nici un folos. Deci deznădăjduindu-se ei în cele din urmă, au ajuns la concluzia că nu mai poate scăpa, ci negreşit va muri. Iar el, în aşa nenorocită stare fiind, alergă la mila Născătoarei de Dumnezeu. Şi mai ales, căzând la rugăciune cu lacrimi, cerea ajutorul ei cel nebiruit. Şi cu multă nevoie s-a pornit – fiind purtat de alţii – către preacinstita biserică a Născătoarei de Dumnezeu, unde căzând înaintea sfintei sale icoane, s-a rugat Pururea Fecioarei, ocrotitoarea tuturor celor mâhniţi, cu suflet îndurerat. Apoi, luând cu credinţă din aghiasma izvorului ei, bău şi se stropi şi îndată – o, minunile tale cele negrăite şi mai presus de fire, Stăpână Preacurată! – s-a tămăduit, nemairămânând nici cel mai mic semn din acea nesuferită şi înfricoşătoare boală. Deci, mulţumind grabnicei sale ajutătoare, s-a întors la ale sale, vestind tuturor acea mare minune şi facere de bine arătată către el de Maica lui Dumnezeu.

Această biserică istorică şi slăvită a Izvorului primitor de viaţă, care întâia oară a fost zidită de împăratul Leon cel Mare, numit şi Machelis, şi apoi lărgită de împăratul Iustinian cel Mare şi a fost împodobită şi dăruită cu multe bogăţii de către împăratul Vasile Macedon şi fiul său Leon cel Înţelept şi de către alţi împăraţi, a dăinuit până în anul 1453 când Constantinopolul a fost cucerit de turci. Atunci împreună cu alte biserici măreţe, a fost distrusă şi această biserică a Izvorului. Dar apele lui cele tămăduitoare şi izvorâtoare de viaţă au continuat să curgă în linişte şi harul ce umbrea acel loc sfânt nu s-a depărtat niciodată de acolo. De aceea, mulţimile de credincioşi au continuat să vină cu credinţă şi evlavie acolo, iar tămăduirile celor ce veneau se dădeau cu îmbelşugare de către apele izvorului. Astfel s-a simţit nevoia reconstruirii bisericii pe acel loc sfânt. Întâi mitropolitul Nicodim al Derconului, după trecerea a trei veacuri de la distrugerea bisericii vechi, a zidit la anul 1727 o mică biserică a Izvorului Tămăduirii şi începu să se săvârşească sfintele slujbe (Liturghii, Vecernii, Utrenii). Asta a durat până în 1821, când iarăşi acea mică biserică a fost distrusă de către ienicerii fanatici, iar izvorul a fost acoperit în întregime. Cu toate acestea, în acel loc sfânt, credincioşii veneau în continuare şi tămăduirile nu încetau. În zilele sultanului Mahmud, când supuşii săi se bucurau de libertate religioasă, i s-a cerut de către cei de un neam cu el să dea voie să se reconstruiască iarăşi bisericuţa Izvorului. Acest sultan a desfiinţat armata ienicerilor şi în timpul stăpânirii lui, Grecia şi-a dobândit independenţa în 1830, eliberându-se de sub stăpânirea turcească. De aceea şi exista o oarecare libertate religioasă şi i s-a cerut încuviinţarea de a se rezidi biserica Izvorului. Şi lucrul s-a început pe 27 iulie 1833 şi, făcându-se săpăturile, au fost aflate temeliile vechii biserici. Şi s-a refăcut nu doar paraclisul aghiasmei mai strălucit decât primul, dar şi altă biserică mai mare, mai frumoasă şi mai măreaţă decât cea veche, pe a cărei fundaţie s-a şi reconstruit noua biserică. Şi piatra ei de temelie s-a pus pe 14 Septembrie 1833, iar biserica a fost gata la 30 Decembrie 1834, iar sfinţirea s-a făcut pe 2 Februarie 1835.

Iată ce scrie pururea-pomenitul scriitor din Constantinopol, Scarlat, despre construirea noii biserici: „Venind eu la Constantinopol în anul 1825, am mers să mă închin la acel loc sfânt, dar n-am aflat decât dărâmături, iar în mijlocul lor stând un preot sub cerul liber şi citind Paraclisul pentru credincioşii aflaţi de faţă. Însă apele cele tămăduitoare ale Izvorului continuau să curgă molcom, iar harul ce umbrea nevăzut acel loc sfânt niciodată nu s-a depărtat de acolo. De atunci trecură 24 de ani şi revenind iarăşi acolo în 1849 cu barba deja albită, am aflat aceeaşi pădure deasă şi umbroasă, iar izvorul curgând molcom şi liniştit. Dar în loc de ruine, văzui o biserică impunătoare, împodobită cu marmură şi coloane… şi n-am putut să nu-mi stăpânesc lacrimile ce mă podidiseră. Dar aceste lacrimi erau lacrimi de bucurie şi străpungere. Şi luându-mi carneţelul cu însemnări, am scris la sfârşitul acestei istorisiri, «aceasta este schimbarea dreptei Celui Preaînalt».”

Despre aghiasma ce făcea minuni de sub mormanul de pietre şi pământ, un preot sau un epitrop laic binecredincios ţinea însemnări spre aducerea-aminte veşnică a acestor minuni ale Născătoarei de Dumnezeu, scriindu-le cu multă evlavie pe o tăbliţă de lemn, în special pe cele săvârşite între anii 1824-1826. Ele au fost publicate într-o broşură separată, într-o versiune prescurtată. Spre completarea minunilor din acea broşură şi a celor istorisite de Calist Xantopol, redăm mai jos o minune făcută de Izvorul Tămăduirii, publicată în 1886 de către preotul Evghenie, responsabilul bisericii Izvorului Tămăduirii, unde un oarecare Neofit Mavromati s-a vindecat. Iată cum povesteşte el însuşi despre cele petrecute: „Pe la vârsta de 19 ani mi-au apărut nişte răni cu puroi, foarte rele, numite îndeobşte fistule, şi aproape că am rămas zăcând. Cheltuind multe la doctori încercaţi, care s-au străduit să facă ceva spre uşurarea suferinţei mele, am rămas fără nici o nădejde din partea lor, căci n-am putut face nimic. Am rămas deci plângând şi suferind şi tânguindu-mă la toţi cei ce mă cercetau, spunându-le de necazul meu. Într-una din zile, un preot Nicolae, ce slujea la biserica Patriarhiei şi care era de loc din insula Hios, mi-a zis: «Iubite prieten, vrei să vii cu mine la izvorul cel primitor de viaţă?» Iar eu i-am răspuns că din pricina bolii şchiopătez şi nu pot merge, dar el m-a luat de braţ şi, sprijinindu-mă, am pornit încet cu paşi mărunţi, până ce cu multă osteneală am ajuns la izvor. Dând el binecuvântarea, începurăm să cântăm Paraclisul Maicii Domnului şi slujba aghiasmei. Apoi luând în mână un vas, după sfârşitul slujbei, l-am umplut cu aghiasmă din izvor şi vărsându-o pe trupul meu, mi-am spălat de mai multe ori rănile, căci încă erau proaspete atunci tăieturile ce mi le făcuseră doctorii şi, o, minunile tale Stăpână!, m-am pomenit sănătos dintr-o dată, rămânând numai semnele unde fuseseră rănile şi tăieturile, spre adeverire că fusesem chinuit de acea cumplită boală. Astfel, fără de nădejde vindecându-mă de către Maica lui Dumnezeu, m-am întors cu totul sănătos, împreună cu preotul de la Patriarhie, propovăduind tuturor măririle lui Dumnezeu şi ale Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu.”

Acesta este, fraţilor, istoricul Izvorului Tămăduirii, de la început, cum s-a construit prima oară biserica Născătoarei de Dumnezeu din Constantinopol, deasupra izvorului, apoi de către care împăraţi a fost refăcută şi lărgită. Acestea sunt minunile cele mai presus de fire, care covârşesc toată mintea, ale Maicii Domnului, săvârşite prin harul şi mijlocirea ei, la izvorul ei cel primitor de viaţă. Şi aici au fost istorisite doar câteva ce s-au păstrat şi au ajuns până la noi, căci numărul minunilor ce s-au făcut la acel izvor tămăduitor, cine-l poate spune? Deci, mulţumind Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria, Maica Preacurată a lui Dumnezeu, pentru iubirea de oameni şi milostivirea ce a arătat-o neamului nostru, să slăvim pe Preasfânta Treime, Dumnezeul nostru, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, totdeauna şi în vecii nesfârşiţi. Amin!

Sursa: http://acvila30.ro/