Sfintii Maxim Grecul si Leontie Patriarhul Ierusalimulul

Sfantul Maxim Grecul

450 de ani de la adormirea întru Domnul a Sfântului Maxim Grecul Vatopedinul, Monahul şi Luminătorul Ruşilor, Cel-întocmai-cu-Apostolii, Mărturisitorul şi Cuviosul şi 10 ani de la mutarea moaştelor lui

de Arhimandritul Efrem, Stareţul Sfintei Mari Mănăstiri Vatopedu

Sfânta Mare Mănăstire Vatopedu, de-a lungul trecutului ei istoric, a jucat un dublu rol în lucrarea ei duhovnicească. Pe de o parte cultiva isihia şi negrija faţă de cele pământeşti – care sunt premizele îndumnezeirii –, iar pe de alta îi trimitea la misiune pe fii ei îndumnezeiţi şi sfinţiţi, ca să dea bună mărturie despre Tradiţia Ortodoxă Aghiorită spre întărirea poporului lui Dumnezeu, lucru care nu este străin de mersul istoric al Bisericii. Şi putem spune că Mănăstirea Vatopedi se distingea în mod deosebit prin această lucrare, încât îi era recunoscută vocaţia misionară nu doar în Grecia, dar şi la alte popoare ortodoxe.

Sfântul Maxim Vatopedinul, cunoscut ca „Sfântul Maxim Grecul”, a fost unul dintre cei mai învăţaţi monahi din prima jumătate a secolului al XVI-lea, care s-a distins ca teolog, filosof, scriitor şi poet şi a devenit cunoscut ca „luminător şi învăţător al poporului rus”.

S-a născut în oraşul Arta la anul 1470. Provenea dintr-o familie bogată, ilustră şi evlavioasă, iar în lume se numea Mihail Trivolis. A primit educaţia elementară la şcolile din Arta şi Kerkira. La vârsta de 20 de ani pleacă în Italia, unde urmează studii superioare timp de 15 ani la universităţile din Veneţia, Padova, Ferrara, Florenţa şi Milano. Unul dintre cei mai de vază biografi ai Sfântului Maxim, E. Gulubiski, a afirmat că, dacă ar fi rămas în Italia, ar fi devenit cu siguranţă unul dintre cei mai distinşi profesori universitari ai epocii.

Însă Sfântul Maxim s-a dedicat căutării fierbinţi a vieţii autentic creştine, după ce a înţeles goliciunea omului dezbrăcat de harul lui Dumnezeu, trăind în Italia unde pe atunci umanismul renaşcentist era în culmea gloriei, iar moralismul epocii condusese lumea la patimile iraţionale ale ipocriziei, lăcomiei, neomeniei şi desfrânării. Aflând despre societatea monahală a Sfântului Munte şi năzuind să atingă cea mai înaltă menire a omului, îndumnezeirea, a hotărât să se afierosească Domnului ca monah în acest slăvit leagăn al Tradiţiei Ortodoxe Răsăritene şi în cele din urmă a ales Sfânta Mare Mănăstire Vatopedi.

Plecarea la Sfântul Munte

 La Mănăstirea Vatopedi a trăit viaţă de nevoinţă vreme de aproape zece ani. S-a ostenit în virtuţile de căpătâi ale ascultării şi înfrânării, păzindu-se prin acestea de toate patimile omeneşti, pentru că şi-a tăiat orice voie a sa proprie, orice dorinţă, lăcomie şi mândrie, câtă vreme dorul lui nesăturat pentru dobândirea virtuţilor şi sârguinţa lui în exersarea acestor virtuţi l-au împodobit cu cele mai înalte virtuţi, a smereniei, a sărăciei de bunăvoie şi a dragostei. Prin acestea se aducea neîncetat jertfă celor împreună-nevoitori cu el şi semenilor lui. În acelaşi timp însă prin rugăciunea neîncetată şi-a unit sufletul cu Dumnezeu şi s-a făcut sălaş al Duhului Sfânt.

În scurt timp au cunoscut Părinţii mănăstirii sufletul lui şlefuit şi bogat în virtuţi şi harisme, de aceea îi încredinţau lucrări importante în afara mănăstirii, lucrări pe care Cuviosul Părinte le folosea ca prilejuri de a întări poporul nostru ortodox îndurerat, lovit de analfabetism, de jugul ocupaţiei otomane şi de ereziile Apusului. În 1515, ţarul Vasili Ivanovici a cerut Patriarhiei Ecumenice, precum şi „Protosului” Sfântului Munte, un monah experimentat, învăţat şi virtuos care să traducă texte bisericeşti în limba rusă şi, de asemenea, să corecteze traducerile şi copiile greşite ale Sfintei Scripturi şi ale textelor patristice. Iniţial a fost ales monahul vatopedin Sava, care însă, din pricina vârstei înaintate, a refuzat, aşa că sorţul a căzut pe distinsul monah Maxim.

Misiunea în Rusia

 Maxim a plecat din Sfântul Munte la anul 1516. Monahul aghiorit şi cei dimpreună cu el au fost întâmpinaţi de Mitropolitul Moscovei Varlaam şi de ţarul Vasili Ivanovici în numele poporului rus. Din păcate, în acea epocă poporul rus era tulburat de noi ideologii care pătrunseseră chiar şi în cărţile ortodoxe bisericeşti, probabil nu întâmplător. Astfel, Maxim a împlinit o lucrare scriitoricească, de traducere, de corectare şi ermineutică. În acelaşi timp, dreapta-făptuire şi viaţa lui curată i-au atras în scurt timp în jurul lui pe ţar şi pe Mitropolitul Varlaam, precum şi poporul şi destui bărbaţi distinşi care au văzut în persoana lui Maxim pe monahul înţelept care era capabil să rezolve cu puterea lui Dumnezeu, prin învăţăturile şi sfaturile lui bine cumpănite problemele multiple care existau în rândul tuturor claselor şi activităţilor sociale. Astfel şi-a început lucrarea de consiliere în primul rând faţă de ţarul rus şi de mitropolitul care administrau treburile statului şi ale Bisericii.

Trebuie să menţionăm că Sfântul Maxim Vatopedinul a fost şi iniţiatorul ruşilor în filosofia şi filologia antică greacă, având în spate studii serioase şi îndelungate în aceste domenii la universităţile din Apus. De asemenea, a fost primul care a introdus tipografia în Rusia, pentru că avea relaţii strânse cu vestitul tipograf şi învăţat italian Aldo Manutsi. În general, Maxim, Luminătorul şi Cel-întocmai-cu-Apostolii, lucra în multe chipuri şi cu înţelepciune, şi se îngrijea să formeze mulţi oameni, care apoi să continue lucrarea colosală de luminare ortodoxă a Rusiei, spre mântuirea poporului şi spre slava şi bucuria Bisericii lui Hristos. Activităţile civilizatoare şi culturale ale Sfântului Maxim au împodobit de asemenea foarte variata lucrare de binefacere a Sfântului care s-a distins nu doar ca misionar, ci şi ca civilizator al poporului rus aflat în acea epocă într-o stare jalnică de analfabetism şi ignoranţă.

Activitatea misionară a Sfântului Maxim a durat opt ani. Această lucrare a lui mărturisitoare i-a rezervat însă o cruce grea sau, mai degrabă, vrăjmaşul adevărului, diavolul a încercat să nimicească lucrarea lui Maxim, dar în cele din urmă nu a izbutit, pentru că sămânţa de grâu „căzuse în pământ bun şi, crescând, a făcut rod însutit” (Luca 8, 8).

Ciocnirea cu mai-marii politici şi bisericeşti

 Mai concret ne referim la faptul că din pricina necuviinţelor unor conducători politici şi bisericeşti – datorate în mare parte ignoranţei acestora –, Părintele athonit a fost nevoit să protesteze şi să îi mustre pe unii, pe temeiul valorilor evanghelice şi în virtutea demnităţii bisericeşti care-i fusese acordată chiar de Biserica Rusă şi de Ţar. Din păcate, însă, în loc ca situaţia să se îmbunătăţească, Maxim a avut de înfruntat duşmănia acestor oameni. În rândul lor se număra de-acum şi ţarul însuşi, mustrat şi el de Maxim, precum şi noul mitropolit al Rusiei, Daniil, care nu ţineau seama de interesul sincer al Sfântului pentru mântuirea lor şi pentru drumul drept al Bisericii Ruse.

De aici începe un drum greu al crucii Sfântului prin închisori şi încercări de moarte. Însă tocmai aceste încercări l-au desăvârşit duhovniceşte pe Maxim, în aşa măsură încât să fie considerat azi unul dintre cei mai iluştri fii ai Sfintei Mănăstiri Vatopedi şi, în general, ai Bisericii noastre Ortodoxe: Maxim Cel-întocmai-cu-Apostolii, Mărturisitorul, Mucenicul şi Cuviosul. Este cel care printr-o chemare dumnezeiască a adunat laolaltă toate harismele şi lui i se potrivesc deopotrivă toate aceste supranume în aşa măsură, încât nici unul nu poate fi socotit o exagerare.

Sfântul Maxim îi mustra pe conducătorii bisericeşti pentru viaţa lor nepotrivită unor clerici şi monahi şi pentru purtarea lor de neîngăduit faţă de poporul credincios. În paralel îi mustra şi pe unii conducători politici pentru lucruri asemănătoare, arătându-se asemenea Prorocului Înaintemergător care a fost asasinat în închisoare, pentru că l-a mustrat pe rege pentru adulter. Astfel, şi Sfântul Maxim a devenit mărturisitor apărând rigoarea bunelor moravuri creştineşi, mustrând pe cei care nu trăiau după legea lui Dumnezeu, indiferent de demnităţile pe care le deţineau. Nu punea mare preţ pe cinstirile împărăteşti pe care i le oferea ţarul. Nici pe faptul că era primul consilier împărătesc şi vreme de opt ani mâncase cu ţarul la aceeaşi masă ca un prinţ. Toate acestea nu l-au făcut să ignore că era monah, şi anume monah aghiorit, care a fost chemat prin semn dumnezeiesc să reaşeze după rânduiala creştinească moravurile poporului rus. Nici nu ţinea seama de faptul că mustrând fără ocolişuri ar putea pierde bunăvoinţa ţarului şi a conducătorilor bisericeşti, precum şi cinstirile care i se acordau.

Detenţia lui

 Sub acuzaţia că ar fi, chipurile, eretic, a fost condamnat la închisoare pe viaţă, legat în lanţuri, oprit de la împărtăşirea cu Dumnezeieştile Taine şi izolat, interzicându-i-se comunicarea cu ceilalţi credincioşi. Şi toate acestea, după cum am spus mai sus, pentru că i-a mustrat pe acuzatorii lui pentru răsturnarea bunelor moravuri şi nesocotirea buneicuviinţe creştineşti. În acelaşi timp i-a fost interzisă corespondenţa şi citirea cărţilor. Ultima interdicţie a fost pentru învăţatul şi înţeleptul monahul un martiriu în plus, pentru că hrana duhovnicească şi desfătarea îi erau studiul şi scrierea cărţilor.

Principalul responsabil al suferinţelor lui Maxim, Mitropolitul Daniil, a aşezat în închisoare doi temniceri aspri şi neomenoşi care l-au chinuit fără milă vreme de şase ani; după cum însuşi Maxim adevereşte scriind mai târziu către Macarie monahul, „eram ţinut legat în lanţuri şi omorât prin frig, fum şi înfometare”. Biograful lui, Kurbskii, menţionează că „multe a suferit de la legăturile grele şi de la întemniţarea de mulţi ani în închisori cumplite”, „… a suferit peste măsură şi a fost chinuit fără milă trupeşte şi sufleteşte în chinuri insuportabile, fiind timp de şase ani întemniţat în legături de fier…”. Din pricina acestor chinuri, Maxim îşi pierdea cu totul cunoştinţa, aflându-se de multe ori în pragul morţii. Vrând cumva să-şi aline mâhnirea pricinuită de chinuri, a scris Canonul Sfântului Duh pe peretele închisorii folosind cărbunele, pentru că nu îi era îngăduit să aibă hârtie şi să scrie. În aceste condiţii, totuşi nu s-a plâns niciodată şi nu a condamnat pe nimeni! Semnificativă în acest sens este rugăciunea lui Maxim consemnată într-o scrisoare de la sfârşitul vieţii lui pământeşti, în care cere pentru responsabilul principal al nenumăratelor lui chinuri, Mitropolitul Daniil: „nu-i socoti lui, Dumnezeule, păcatul acesta!”.

Atât în timpul primei lui detenţii în Mănăstirea Volokolamsk, cât şi în continuare, în timpul celei de-a doua, după mutarea la Mănăstirea Otroţ, a fost ţinut într-o închisoare subterană, umedă şi întunecoasă, lipsit de lumină şi încălzire, lipsit de orice mângâiere omenească, la care ar fi avut dreptul şi ultimul răufăcător. Cu adevărat, cine este în stare să povestească martiriul lui şi mai ales lipsirea lui de dumnezeiasca Euharistie? Numai cel care a cunoscut dragostea Preadulcelui Iisus. În ciuda tuturor protestelor Sfântului faţă de pedepsele foarte grele şi nedrepte şi, în ciuda rugăminţilor lui de a i se permite cel puţin împărtăşirea cu Dumnezeieştile Taine, spunând cu adâncă durere: „… cer să mă învredniciţi de împărtăşirea cu Preacuratele şi De-viaţă-făcătoare ale lui Hristos Taine de care am fost lipsit deja de 17 ani. Acordaţi-mi, vă implor, această favoare…, mântuiţi un suflet pierdut…”, „… cer … milă şi iubire de oameni…”, în ciuda tuturor acestora, deci,  clericii nedreptăţii nu l-au ascultat. L-au ţinut fără să îi îngăduie Dumnezeiasca Împărtăşanie vreme de 18 ani! În plus, aşa cum am spus mai sus, cumplita suferinţă pricinuită de ţinerea în lanţuri, care a durat şase ani în închisoare din Volokolamsk şi apoi primii opt ani de detenţie la închisoarea Mănăstirii Otroţ, i-a amplificat martiriul. În total a petrecut în legături de fier 14 ani încheiaţi (1525-1539), iar totalul timpului petrecut în închisoare a fost de 26 de ani.

Sfântul Maxim a îndurat toate suferinţele cu răbdare şi fără răutate; niciodată nu i-a înfierat pe responsabilii cumplitelor sale chinuri. Nici nu a ieşit vreodată din limitele buneicuviinţe şi ale blândeţii. Asta, datorită smereniei lui. Următor fiind celorlalţi Sfinţi Părinţi, protesta doar împotriva acuzaţiei că ar fi eretic şi blasfemiator, în schimb primea toate încercările ca fiind date lui de Dumnezeu pentru propriile-i păcate. Astfel scria Mitropolitului Daniil: „Ţie îţi imput asta: că m-ai condamnat pentru erezie şi m-ai lipsit de împărtăşirea cu Dumnezeieştile Taine. Cât despre celelalte multe şi fără număr păcate ale mele niciodată nu voi putea deschide gura mea; nu trebuie însă să deznădăjduiesc, ci, dimpotrivă, îmi pun nădăjdea în nemăsurata milostivire a lui Dumnezeu…”. Şi în altă parte: „Dreptul Judecător, Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască, Cel Care a îngăduit să port aceste suferinţe pentru păcatele mele multe şi grele, iar nu pentru vreo erezie sau blasfemie…”.

De asemenea, răbdarea Sfântului se datorează întăririi primite de la Dumnezeu. Şi asta, pentru că s-a adeverit întru el cuvântul psalmului: „când s-au înmulţit durerile mele în inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu” (Ps. 93, 19). Mângâierile Duhului Sfânt erau aşa de mari, încât puteau nu doar să cumpănească mâhnirile, lacrimile cuviosului şi durerile pricinuite de torturi, ci şi să-i inunde inima cu dumnezeiasca dragoste [gr. o theíos éros] care s-a făcut pentru el „pâine ziua şi noaptea”. I s-a întâmplat Cuviosului Părinte şi vedere de înger dumnezeiesc, care s-a pogorât în închisoare şi l-a împărtăşit cu Trupul şi Sângele Domnului Iisus şi în urma acestei minuni şi a vederii şi a înţelegerii celei mai-presus-de-minte în dumnezeiască răpire a întocmit şi a scris cu cărbunele pe peretele închisorii cântarea către Duhul Sfânt de care am pomenit mai sus, care începe astfel: „Cel Care cu mană de demult în pustie l-ai hrănit pe Israil…” şi în continuare „împreună cu slujitorii Tăi netrupeşti cânt şi eu…”, prin care aduce imne de laudă pentru dumnezeiasca vedere a îngerului care i-a dăruit Trupul şi Sângele Domnului.

Însă celelalte dumnezeieşti cercetări ale lui cine le poate cunoaşte şi cine le poate povesti? Dumnezeu l-a călăuzit pe acest drum aspru spre a se desăvârşi. Asta se vede şi din îndemnul dumnezeiescului înger care i s-a arătat şi i-a spus lui: „Maxime, să faci răbdare în aceste chinuri, ca să scapi de chinurile iadului veşnic”. Astfel, Sfântul Maxim, prin vestire dumnezeiască, a dobândit deplină încredinţare că împlineşte voia dumnezeiască, fiind părăsit de oameni şi socotit de toţi ca unul vrednic de ocară, străin în ţară străină. Aflându-se pe treapta smereniei desăvârşite a duhului, a pus în inima lui că el este ultimul om de pe faţa pământului, smerit prin dumnezeiasca încredinţare că Domnul a îngăduit toate aceste suferinţe, pentru că Domnul a dorit să-l conducă la desăvârşirea duhovnicească pe calea desăvârşitei smeriri. Întemniţat şi vieţuind isihast, rugându-se cu ardoare, neîncetat şi cu suspinuri negrăite ale inimii, chemând cu mintea, din străfundurile inimii, numele Preadulcelui Mire Iisus Hristos. Astfel prin martiriul lui şi prin ridicarea Crucii Domnului întru cunoştinţă, Sfântul s-a făcut desăvârşit întru Hristos, ajungând prin multe pătimiri mult nepătimitor, psaltire bineplăcută şi chimval binerăsunător ale Preasfântului Duh şi sălaş al Sfintei Treimi!

Sfântul Maxim a fost dintre puţinii cuvioşi care şi-au dus lupta duhovnicească fără călăuzitor şi fără nici un susţinător. Fără părinte duhovnicesc, fără gheronda spre mângâiere şi întărire în ridicarea crucii. Dar încă şi fără vreo întărire din partea fraţilor de acelaşi cuget, căci „fratele ajutat de frate [este] ca o cetate întărită şi înconjurată de ziduri”. „Din afară lupte”, „fiind ţinut legat în lanţuri şi omorât prin frig, fum şi înfometare”, dar şi „temeri dinlăuntru”: nu cumva a suspinat împotriva lui Dumnezeu pentru mulţimea încercărilor, nu cumva a încălcat poruncile lui Dumnezeu mâniindu-se împotriva celor care îl nedreptăţeau, nu cumva i-a ocărât sau a ţinut minte răul împotriva cuiva? Precum şi tot restul mulţimii de patimi care se dezlănţuiau cu furie împotriva lui. Gigantică lupta. Nu doar de nestrăbătut, dar şi de neconceput pentru noi, cei de azi, condiţiile în care s-a luptat Sfântului, dar a biruit prin împreună-lupta Domnului Care l-a iubit şi S-a dat pe Sine morţii pentru toţi oamenii. Sfântul Maxim a scăpat întreaga Biserică a Rusiei de superstiţii, de practici păgâne şi convingeri eretice care în acea epocă stăpâneau în Rusia.

Uşurarea pedepsei lui

 În timpul detenţiei lui Maxim la Mănăstirea Otroţ, din anul 1531 până în 1551, Mitropolitul Tverului, Acachie, i-a acordat, în urma unui semn dumnezeiesc, o relativă libertate de comunicare în închisoare, aşa încât făclia să nu rămână „sub obroc” (Matei 5, 15). Astfel a continuat neobosit, multă vreme încătuşat fiind cu lanţuri, în închisoare subterană, întunecată şi umedă, să scrie traducând în limba rusă texte sfinte, să scrie opere antieretice şi multe altele, pentru a apăra credinţa şi a lumina poporul rus. În plus, a reînceput cu dragoste părintească lucrarea lui de predicator, mângâindu-i pe creştinii care alergau la închisoare să-i asculte sfaturile şi să-i ceară rugăciunile.

La puţini ani după arestarea şi închiderea Mitropolitului Daniil, noul Mitropolit al întregii Rusii, Macarie, l-a absolvit (1543) de canonul nedrept al lipsirii de Dumnezeiasca Împărtăşanie care durase 18 ani (1525-1543).

În multe rânduri a cerut stăruitor să fie lăsat în libertate, ca să se întoarcă în mult dorita lui mănăstire din Athos, dar fără nici un răspuns. Când Ivan cel Groaznic s-a urcat pe tronul împărătesc, monahul grec şi-a reluat cererea, din nou fără nici un rezultat pozitiv. Cereri pentru eliberarea Sfântului Maxim au înaintat către ţar Patriarhul Constantinopolului, Dionisie (1545), Patriarhul Ierusalimului, Gherman, Patriarhul Alexandriei (4 septembrie 1545), precum şi Mănăstirea Vatopedi. Într-una din scrisorile lui, Maxim spune: „Binevoiţi, pentru numele Domnului, să arătaţi milă faţă de mine, sărmanul. Daţi-mi să văd Sfântul Munte, care se roagă pentru întreaga lume; redaţi-mă celor care se roagă pentru voi, redaţi-mă cuvioşilor părinţi şi fraţi ai noştri; plecaţi-vă creştineşte la rugăminţile şi lacrimile care se fac pentru mine; nu vă arătaţi neascultători faţă de Patriarhul nostru Ecumenic care se roagă, implorându-vă pentru mine” şi în altă parte: „judecaţi, vă rog, dacă sunt vrednic de ură pentru câte am îndreptat şi dacă pe dreptate am fost calomniat ca eretic de către unii şi lipsit de comuniunea credincioşii şi de împărtăşirea Dumnezeieştilor Daruri timp de atâţia ani… Dacă, deci, vorbesc cu dreptate şi dacă sunt vrednic de crezare, arătaţi faţă de mine, sărmanul, bunătate şi milostivire, ca nişte judecători evlavioşi şi nepărtinitori, şi eliberaţi-mă de calomniile nedrepte şi de aceste chinuri, pe care le sufăr de mulţi ani… dăruiţi-mi, implor evlavia voastră, întoarcerea în Sfântul Munte, unde din tinereţile mele m-am ostenit cu multe şi diferite osteneli duhovniceşti şi trupeşti întru nădejdea mântuirii, ca acolo să las în pământ, cu pace, oasele mele”. Şi în altă parte: „Predă-mă, prea binecredinciosule ţare, cinstitei mănăstiri Vatopedi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu; bucură-i duhovniceşte pe cuvioşii monahi care vieţuiesc în ea, robi ai tăi şi înflăcăraţi rugători pentru tine; să nu doreşti mai degrabă să le aduci mâhnire”. Merită notat că în fiecare scrisoare a lui, Sfântul se ruga pentru întoarcerea în Sfântul Munte repetând  cuvântul: „ca acolo să las în pământ, cu pace, oasele mele”. Însă martiriul nu i se încheie. Întoarcerea lui în Sfântul Munte a fost judecată primejdioasă de către ţar şi de Biserica de atunci, pentru că Maxim cunoştea toate răutăţile din viaţa politică şi bisericească a Rusiei şi se temeau că îi va expune opiniei publice şi, în plus, că va ieşi la iveală răutatea pe care au săvârşit-o faţă de el.

Încetarea pedepsei

 În 1551, noul Ţar, examinând tot cazul împreună cu demnitarii săi care insistau să se facă dreptate Sfântului, a ordonat să fie mutat în vestita lavră a Sfântului Serghie, încetând pedeapsa detenţiei care durase 26 de ani, fără însă a i se permite să se întoarcă în patria lui şi în mănăstirea de metanie, din motivele de mai sus.

Sfântul Maxim, bătrân cu vârsta şi epuizat de suferinţele cele de multe feluri ale închisorii pe viaţă, a predat duhul său în mâinile Domnului, ca să se mângâie de ostenelile şi de durerile sale, în ziua de 21 ianuarie a anului 1556, ziua în care Biserica îl cinsteşte pe Sfântul omonim şi protector al lui, Maxim Mărturisitorul, şi când în Sfânta Mănăstire Vatopedi, mănăstirea lui de metanie, părinţii şi fraţii cinsteau după obicei praznicul Maicii Domnului Mângâietoarea.

În 1556, când a trecut la Domnul, era de aproape 86 de ani şi slujise până la ultima suflare Biserica Rusiei şi binecredinciosul ei popor vreme de 38 de ani, dintre care 26 de ani i-a petrecut în închisoare.

Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului a înfăptuit canonizarea ca Sfânt a lui Maxim Grecul în anul 1988. Apoi, în acelaşi an, la festivitatea aniversării unui mileniu de Ortodoxie la Moscova, a fost canonizat ca sfânt şi de către Biserica Rusei. Mutarea moaştelor lui a avut loc pe data 21 iunie 1996 (după vechiul calendar) în sfânta biserică a Duhului Sfânt din Lavra Sfântului Serghie, unde se păstrează acum racla cu moaştele lui, câtă vreme predarea unor părţi din moaştele lui către Sfânta Mănăstire Vatoped, mănăstirea lui de metanie, a avut loc pe 8 iulie 1997 (după vechiul calendar) la sfânta biserică a Maicii Domnului din Cazan de către Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, kir Alexie. Festivităţile mutării moaştelor lui la Mănăstirea Vatoped au avut loc pe 14 iulie 1997 (după vechiul calendar).

Pilda Sfântului Maxim trebuie să ne dea curaj. Şlefuirea duhovncească prin care l-a trecut Domnul nu l-a zdrobit, ci prin credinţă, rugăciune şi virtute a dobândit puteri dumnezeieşti şi a făcut răbdare în ispite de nedescris. Povestim vieţile Sfinţilor ca să ne fie pilde, ca să ne întărim, să ne apropiem de Domnul cu dreaptă făptuire prin mergerea la Biserică, spovedanie, împărtăşirea cu Dumnezeieştile Taine. Fiecare dintre noi va îndura după puterile lui crucea Învierii proprii. Cunoaşterea drumului către dumnezeiasca Schimbare la Faţă este necesară mai cu seamă azi poporului elen, care prin sfinţii lui înţelepţi şi întocmai-cu-Apostolii a călăuzit la cunoaşterea lui Dumnezeu şi atâtea alte neamuri.

Ne rugăm ca Preabunul nostru Dumnezeu Întreit-în-Feţe Care „până acum lucrează” să trimită totdeauna lucrători vrednici şi sfinţi în via sa, precum l-a trimis pe neobositul şi marele Sfânt Maxim, spre mântuirea noastră, a tuturor. Ne rugăm de asemenea ca Dumnezeu, pentru rugăciunile acestui Cuvios Părinte al nostru, să ne dea harul Său, ca să păstrăm unitatea credinţei şi legătura dragostei în Biserica lui Hristos, cea Una, Sobornicească şi Apostolească.

Sursa: http://www.pemptousia.ro

Sfantul Leontie Patriarhul Ierusalimului facatorul de minuni

Cuviosul şi Purtătorul de Dumnezeu Părintele nostru Leontie s-a născut în Stromniţa Macedoniei  la începutul secolului al XII-lea din părinţi bogaţi şi binecredincioşi, iar renăscându-se prin dumnezeiescul Botez,  a primit numele de  Leon. La vârsta copilăriei a fost dat la şcoală şi s-a deprins în studiul Sfintelor Scripturi, iar citind Vieţile Sfinţilor îşi cultiva sufletul şi folosindu-se foarte mult din acestea, dorea să se lepede de lume şi să se facă monah pentru a sluji Domnului. Tată lui Leon a murit pe când acesta era încă tânăr. Imediat s-a hotărât să se ducă în Constantinopol. Hotărârea de a se călugări a întărit-o cu fapta retragerii într-un munte, în desăvârşită linişte, timp de trei zile, nebăgând în seamă foamea şi în loc de somn, întinzându-se pe un „covor" de trestii. După ce a ajuns în capitală a îmbrăcat schima monahală în Mănăstirea Maicii Domnului - Ptelidios, care se afla în suburbie, iar apoi începu să meargă prin oraş şi să o facă pe nebunul, cu scopul de a se expune de bunăvoie la jignirile şi batjocurile, ba chiar şi la loviturile trecătorilor. Printr-o astfel de asceză, pe cât de aspră, pe atât de primejdioasă, a câştigat într-o foare scurtă perioadă de timp o atât de mare bunăvoinţă şi îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu, încât putea să poarte în mâinile goale cărbuni aprinşi şi să tămâieze în acest nuat chip icoanele cese aflau la intersecţiile capitalei. Temându-se însă să nu cadă în mândrie, a început să se expună din ce în ce mai mult la insulte şi rele pătimiri. S-a făcut apoi ucenicul unui episcop de Tiberiada care trăia o viaţă pustnicească în muntele Avhenolakkos. Într-o zi, fiind trimis de stareţul său episcop în cetate pentru o treabă, Leontie a întârziat şi nu a mai găsit nici  corabie, nici barcă pentru a se întoarce. Pentru a nu încălca porunca primită - de a se întoarce înainte de ase însera şi de a nu înnopta nicidecum în altă parte - s-a aruncat în mare şi fiind purtat în chip minunat de curenţii de apă de cealaltă parte a malului, reuşi să se întoarcă în sihăstrie unde îl aştepta stareţul său. Stareţul văzând că apa încă i se scurgea din haine şi înţelegând de la el negrăita minune slăvea pe Dumnezeu şi se minuna de ucenicul său.

Într-o călătorie spre Sfintele Locuri din Palestina, pe care a întreprins-o episcopul împreună cu Leontie, cel din urmă a cerut biencuvântarea stareţului său de a rămâne în Mănăstirea Sfântului Ioan Teologul din Patmos (16 martie). Egumenul de acolo, înţelegând harismele sale extraordinare, l-a acceptat, dar în regim de zăvorâre: tânărul Leontie nu avea voie să iasă din chilie. Această binecuvântată liniştire a fost pentru Leontie un prilej de se deda fără reţineri şi împrăştieri nevoinţelor duhovniceşti ale postului şi neîncetatei rugăciuni, adăpând noapte de noapte aşternutul său cu lacrimi de pocăinţă. Pentru a readuce în suflet starea de umilinţă, apela la măsuri ascetice neobişnuite: se biciuia cu o curea de piele pe care o prevăzuse cu cuie şi petrecând zile întregi într-un mormânt, întins deasupra oaselor.

La plinirea vremii, a primit ascultarea de ajutor de eclesiarh (paraclisier), pe care o îndeplinea cu multă grijă şi sârguinţă, însă fără a-şi împuţina deloc nevoinţele sale ascetice. Egumenul îi încerca foarte aspru smerita cugetare şi de fiecare dată îşi dădea seama că tânărul monah este tare ca un diamant, pentru că ajunsese la desăvârşita lepădare de sine şi îşi păstra aceeaşi aşezare sufletească şi când era cinstit şi când era jignit. Într-o zi, Leontie a avut o vedenie în care se făcea că primeşte spre hrană  o pâine cerească. Din acel moment a primit de la Domnul harisma înţelegerii Sfintelor Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi, care, imediat ce le citea, îi ofereau un simţămând  incomparabil mai dulce decât mierea, aşa încât îi venea foarte uşor să alcătuiască tratate teologice care tâlcuiau cele mai adânci taine ale Ortodoxiei. Printre alte lucrări, a alcătuit şi un tratat despre diferenţa dintre erosul pământesc şi erosul ceresc, care ese focul Sfântului Duh pe care Hristos a venit să-l risipească pe pământ.

După ce a fost considerat vrednic de preoţie, Leontie a fost hirotonit preot şi astfel - odată cu înălţarea sa în această treaptă, a găsit prilejul să se smerească din ce în ce mai mult înaintea fraţilor şi să le arate o împreună-pătimire plină de iubire.  A fost numit apoi iconom, responsabil cu toate nevoile mănăstirii, care adăpostea atunci o obşte numeroasă. Cu toate acestea însă, grijile acestei ascultări nu au putut să-l  împiedice în dumnezeiescul său urcuş spre Dumnezeu, iar pentru somn nu-şi mai păstra decât o oră înainte de Utrenie. În schimbul acestei lepădări  de sine şi de toate, a primit de la Dumnezeu nesfârşite daruri. Astfel, Sfântul Ioan Teologul i s-a arătat în ziua prăznuirii lui (8 mai) sub chipul egumenului şi i-a poruncit să săvârşească Dumnezeiasca Liturghie mai devreme decât de obicei, pentru că voia să ajungă şi la Efes, ca să-i bucure cu prezenţa sa pe creştinii ce se adunaseră acolo în cinstea sa.

Pe când se afla odată în Constantinopol pentru o treabă, Leontie a vizitat vechea mănăstire a Cuviosului Daniil Stâlpnicul (pomenit pe 11 decembrie) şi cu dorinţa de a urma nevoinţele duhovniceşti ale acestui mare ascet al virtuţii a plecat de acolo cu gândul de a-i cere egumenului său binecuvântarea de a se întoarce.Ajungând însă în Patmos, a aflat că stareţul său a plecat la Domnul, lăsându-l urmaş pe el prin testament şi cu jurământ (1158). Constrâns să se supună Proniei lui Dumnezeu, Cuviosul şi-a îndoit privegherile şi postirile sale, nu doar pentru el, ci mai ales pentru mântuirea ucenicilor săi. Prin darul înainte-vederii, îi păzea pe ucenicii săi de cursele demonilor, le descoperea gândurile lor ascunse când aceştia nu îndrăzneau să le descopere în spovedania lor de fiecare zi sau îi izbăvea pe alţii de orice ispită, cerându-le să-şi pună mâna pe grumazul său, pentru a le arăta că astfel prelua asupra sa încercarea lor. Spre îndreptarea lor se prefăcea uneori mânios, dar sufletul lui îşi păstra  în realitate, în orice situaţie, blândeţea şi nepătimirea, condiţie a neîncetatei convorbiri cu Dumnezeu. I-a izgonit ppe piraţii care veneau regulat să tâlhărească mănăstirea şi de atunci, aceştia fiind înfricoşaţi de pedeapsa lui Dumnezeu, nu au mai îndrăznit să vatăme sfântul aşezământ.

După ani de zile, Cuviosul s-a îmbolnăvit grav şi timp de paisprezece zile nu-i mai rămăsese decât o neputincioasă suflare de viaţă. Însă la sfârşitul acestei perioade, i s-a descoperit că Dumnezeu îi va mai dărui încă pe atâţia ani de viaţă câte zile a suferit în boală, adică treisprezece ani şi jumătate. În anul următor (1172), a întreprins o călătorie la Constantinopol ca să-şi câştige dreptul de la împărat în controversa sa cu perceptorul de impozite din Creta care refuza să asigure mănăstirii aprovizionarea anuală cu grâu. Aflând de virtuţile sfântului egumen din Patmos, împăratul Manuel Comnenul (1143-1180) a vrut să-l hirotonească imediat arhiepiscop de Cipru. Leontie însă a refuzat, cunoscând că nu era aceasta voia lui Dumnezeu. Puţin mai târziu însă, a primit să fie hirotonit Patriarh al Ierusalimului, pentru că primise cu multă vreme înainte o înştiinţare profetică în sensul acesta (după 1176).

Pe drumul spre Sfintele Locuri, s-a oprit puţin în Cipru, unde patriarhul Ierusalimului dispunea de loc de reşedinţă şi de anexe, principalele izvoare de venituri ale Patriarhiei, care era atunci ocupată de cruciaţii romano-catolici.  Acolo a pus din nou rânduială în averea Bisericii, a îndreptat moravurile monahilor nestatornici în îndatoririle şi voturile călugăreşti şi comportamentul nedrept al perceptorului împărătesc de impozite, care voia să-l priveze şi de cele stric necesare supravieţuirii. Apoi, s-a dus la Sfântul Ioan din Akra (Ptolemaida ), unde locuia de obicei patriarhul ortodox, pentru că romano-catolicii îi inteziseseră să locuiască în Ierusalim. Faima lui de făcător de minuni s-a răspândit repede între toţi creştinii din Siria şi Fenicia, dintre care mulţi alergau spre el ca să primească binecuvântarea omului lui Dumnezeu .

Cuviosul s-a dus într-o noapte în Ierusalim, a intrat pe ascuns în Biserica Sfintei Învieri şi s-a închinat singur în Dătătorul-de-Viaţă Mormânt al Domnului. S-a crezut atunci că prezenţa cuviosului a scăpat atenţiei multora. Însă aceasta a fost cu neputinţă să se întâmple până la sfârşit, pentru că l-au descoperit minunile pe care Domnul le săvârşea prin acest cuvios. Pentru că fiind atunci secetă şi Ierusalimul fiind aspru biciut de aceasta, creştinii aveau nevoie de un alt Prooroc Ilie, ca să-i izbăvească de nenorocire. Pentru aceasta l-a trimis Dumnezeu pe acest mare Leontie şi prin rugăciunea lui a vărsat o ploaie mare care a umplut cisternele de apă, ogoarele s-au adăpat îmbelşugat, iar cei care cu puţin timp înainte erau însetaţi s-au săturat de apă, iar lucrul cel mai de seamă a fost că au câştigat nădejdi că vor avea belşug de roade, de grâu, de vin şi de alte bunătăţi de la Domnul. Iar minunatul Leontie era lăudat de câtre toţi şi se minunau toţi de el, spunând că „marele Arhiereu al lui Dumnezeu, Sfântul Leontie, venind în ţara noastră ne-a izbăvit de primejdia setei. Să mergem şi să cădem la picioarele lui, ca să-l avem pururea ajutor".

 Auzind de acestea, cei mai zeloşi dintre catolicii care se aflau la Ierusalim s-au umplut de invidie, dar mai ales arhiepiscopul catolicilor, care, fiind biruit de o nedreaptă mânie, se gândea să-l ucidă pe sfântul  care nu-i făcuse nici un rău. Aşadar, a trimis noaptea oameni înarmaţi în casa unde locuia sfântul, ca să-l ucidă. Dar Dumnezeu l-a păzit de ucigaşi, orbindu-i cu nevederea. Pentru că vedeau luminile aprinse în casa cuviosului şi alergau ca să intre în ea, dar când se apropiau, nu găseau uşa ca să intre. De aceea, după ce s-au ostenit toată noaptea, închipuindu-şi că vor putea în cele din urmă să intre în casa Sfântului, necuvioşii!, s-au întors cu mâinile goale la arhiepiscopul catolic care îi trimisese, spunându-i că dreptul Leontie este păzit de Dumnezeu şi nimeni, oricât de viclean ar fi, nu poate să-i facă vreun rău. Şi acest fapt minunat s-a răspândit pretutindeni şi toţi se minunau, iar de faima Sfântului s-a auzit până şi în Constantinopol.

Auzind de acestea, împăratul Manuel Comnenul a trimis şi a chemat pe Sfântul să vină la el, ca nu înainte de vreme lumea să se păgubească de un atât de mare binefăcător. A auzit de aceasta şi marele emir al Damascului, care chiar dacă era musulman, cinstind totuşi virtutea Cuviosului, a trimis către el o scrisoare şi îl chema pe Sfântul să meargă în Damasc, făgăduindu-i că-i va dărui cu hrisov  un mertic îndestulător pentru el şi pentru oamenii săi, şi că va dărui creştinilor Biserica Născătoarei de Dumnezeu, care se afla acolo. Sfântul i-a trimis atunci o scrisoare de mulţumire pentru buna lui dispoziţie, dar îi spunea că nu este cu putinţă să meargă acolo, pentru că a fost chemat de împărat să meargă la Constantinopol. Îl ruga însă să îi trimită o scrisoare , prin care să poruncească piraţilor care prădau corăbiile, să nu-i facă nici un rău lui şi celor ce aveau să călătorească împreună cu el. Acela, primind scrisoarea Sfântului, i-a trimis imediat scrisoarea pe care i-o cerea, socotind că el însuşi primea prin acest gest un dar, iar nu că el ar fi făcut  vreo favoare cuviosului. Această scrisoare a luat-o cuviosul cu sine, când - după acestea - a venit în Constantinopol şi i-a arătat-o împăratului, spre mustrarea catolicilor, care deşi se numeau creştini, totuşi ei nu i-au arătat o astfel de bunăvoinţă cum arătase acel necredincios emir  al Damascului.

 Iar dumnezeiescul Leontie hotărâse să plece la Constantinopol pentru că foarte mult şi de nenumărate ori se ostenise să primească îngăduinţa din partea catolicilor să săvârşească Dumnezeiasca Liturghie înăuntrul de-Viaţă-Dătătorului Mormânt al Domnului, dar ei refuzau, îngăduindu-i să intre doar spre închinare, ca unul dintre mulţii pelerini. Pentru aceasta, a judecat că este mai de folos să plece din Ierusalim, ca nu cumva catolicii - care stăpâneau atunci Ierusalimul - să-i poată provoca vreun rău şi să poată primi din partea împăratului îngăduinţa de a sluji Sfânta Liturghie în Preasfântul Mormânt.

A ajuns în Constantinopol  chiar în clipa în care împăraul Manuel îşi dădea sufletul şi, de aceea, a trebuit să-şi prelungească şederea sa acolo şi sub împărăţia lui Alexie al II-lea (1180-1183). Pentru că s-a împotrivit însă nunţii nelegiuite a împăratului cu Irina Comnena, nu a putut să se bucure de bunăvoinţa Curţii şi se spune că a fost şi surghiunit. Cu toate acestea, Cuviosul Leontie şi-a aflat veşnica odihnă în Constantinopol imediat ce s-au împlinit anii dăruiţi de Dumnezeu, pe 14 mai 1184 (sau 1185), sub împărăţia lui Andronic I Comnenul.

 Cineva a comandat unui pictor să zugrăvească frumos chipul sfântului adormit, dar acesta nu reuşea deloc, pentru că cel adormit îşi schimba continuu expresia feţei, ca şi cum ar fi refuzat din smerită cugetare să se cinstească asemănarea feţei sale.  După patru zile de la trecerea de aici, sânge proaspăt a curs din racla unde fusese depus trupul său, iar locul s-a umplut de o bunămireasmă cerească.

(Pentru prima oară în româneşte, prescurtată după izvoare greceşti de L. m.)