Preacuviosul Stareţ Iosif de la Optina - viata, minunile, invataturile

9 mai

    Ce e uşor pentru trup, acela e nefolositor pentru suflet, iar ce e folositor pentru suflet, acela e greu pentru trup. Rugăciunea însăşi ne învaţă. Răbdarea este mama mângâierilor. Mântuirea înseamnă a răbda cu mulţumire.

    Sunt mulţi cei care plâng, însă nu pentru ce trebuie, sunt mulţi care se mâhnesc, însă nu pentru păcate; sunt mulţi care par smeriţi, însă nu sunt cu adevărat. Exemplul Domnului Iisus Hristos ne arată cu câtă blândeţe şi răbdare trebuie să suportăm greşelile oamenilor.

Cuviosul părintele nostru Iosif (în lume Ivan Litovkin) s-a născut la 2 noiembrie 1837, în familia conducătorului de sat Efim Litovkin şi a soţiei sale Maria. La vârsta de patru ani Vanea şi-a pierdut tatăl, iar la vârsta de unsprezece a rămas orfan şi de mamă. A început pentru el o viaţă grea. A fost nevoit să muncească la birt şi la băcănie, să care saci de cinci puduri şi alte greutăţi, să însoţească convoiul cu marfă. A suferit de foame, a fost prigonit, bătut de stăpânul crud. Însă viaţa aspră, înspăimântătoare, nu i-a pervertit şi nu i-a schimbat în rău caracterul.

Tânărul năzuia la o viaţă duhovnicească, însă până la o vreme nu s-a gândit la mânăstire. Atunci când în sfârşit a apărut un loc bun la negustorul Rafail, care voia să o căsătorească cu el pe fiica sa, a sosit pe neaşteptate scrisoarea surorii sale Alexandra, care primise deja tunderea în monahism la Mânăstirea Borisovsk, cu numele de Leonida. Ea îl sfătuia să meargă la Sihăstria Optina, la stareţi. Cuviosul stareţ Macarie nu mai era pe atunci în viaţă, însă deja strălucea la Sihăstria Optina un nou luminător, Cuviosul stareţ Ambrozie. Când tânărul Ivan Litovkin i-a spus acestuia; “Părinte, binecuvântaţi-mă să merg la Kiev”, a urmat răspunsul neaşteptat al marelui stareţ: “De ce să mergi la Kiev, rămâi aici”. Astfel, la 1 martie 1861.

a început calea monahală lungă de o jumătate de veac…

Potrivit obiceiului de la Optina, fiecare novice trebuia să se ostenească la sala de mese. La această ascultare grea s-au descoperit şi s-au întărit calităţile bune ale viitorului stareţ: ascultarea necondiţionată, hărnicia, tăcerea şi lipsa răutăţii. Văzând şi suportând de toate în lume, el înţelegea ce dar nepreţuit Dumnezeiesc este tihna şi liniştea Sfintei Mânăstiri. Şi în scurt timp l-a vizitat Domnul cu o mare mângâiere. Fratele Ivan a fost rânduit ca ajutor de chilie al Cuvios ului Ambrozie.
Posibilitatea de a fi lângă părintele drag îl bucura pe tânăr. Însă mulţimile nesfârşite de vizitatori îi îngreuiau şi-i tulburau liniştea sufletească. Neîndrăznind să-i spună stareţului despre mâhnirea sa, el a hotărât să plece în linişte spre sfinţeniile Kievului, spre tăcerea Athosului. Însă stareţul înainte-văzător l-a oprit.

Multe suferinţe şi greutăţi a avut el de îndurat în mânăstire: reproşurile nedrepte, lipsurile, bolile. Zeci de ani nu a avut nici măcar un colţ al său unde să poată citi, să se roage şi să se odihnească. Dormea în camera de primire, plină de vizitatori până aproape de miezul nopţii, iar la ora unu noaptea trebuia deja să meargă la Utrenie…

Însă încercările l-au întărit doar şi i-au purificat sufletul, l-au făcut pe fratele Ivan un desăvârşit posluşnic şi monah. În anul 1872 a fost tuns şi a devenit călugăr, fiind îmbrăcat în micul chip (mantie) cu numele de Iosif. În anul 1877 a fost hirbtonit ierodiacon, iar la 1 octombrie 1884, la Liturghia în cinstea deschiderii festive a Mânăstirii de maici Samordino, Cuviosul Iosif a fost hirotonit ieromonah. În acest timp devenise deja ajutorul principal al stareţului Ambrozie. Liniştit şi serios, el ieşea la vizitatori, îi asculta cu atenţie, transmitea cu exactitate sfatul stareţului, fără să adauge nimic de la sine. Tot mai des îi trimitea stareţul pe vizitatori să-i ceară părintelui Iosif sfatul, şi toţi erau uimiţi de faptul că cuvintele sale coincideau cu precizie cu ceea ce spunea însuşi Cuviosul Ambrozie.
În anul 1888, Cuviosul Iosif a răcit foarte tare şi s-a îmbolnăvit. A fost dus la spital şi la 14 februarie, cu binecuvântarea stareţului Ambrozie, a fost tuns în schimă. Cu rugăciunile stareţului Ambrozie, boala grea s-a retras. În anul 1890, mergând la Şamordino, pentru prima dată stareţul Ambrozie nu l-a luat împreună cu el pe slujitorul său credincios. “Trebuie să rămâi aici, e nevoie de tine aici”, a spus stareţul. Anul 1891 a fost ultimul din viaţa Cuviosului Ambrozie. Acum Cuviosul Iosif a rămas singur. Asupra lui s-au aşezat îndatoririle de conducător al schitului, duhovnic al obştii de la Optina şi al maicilor de la Şamordino. În pofida sănătăţii şubrede şi a ostenelilor peste puteri, el nu-şi îngăduia nici un fel de îndulcire: era un postitor aspru, dormea foarte puţin, purta haine vechi si sărăcăcioase.
Cuviosul Iosif a dobândit de la Domnul plinătatea darurilor duhovniceşti. Mulţi au simţit personal lucrarea în el a darului înainte-vederii şi al tămăduirii. El nu purta cu nimeni discuţii îndelungate, ştiind să exprime în câteva cuvinte ceea ce era mai important, să îndrume şi să mângâie. Puterea rugăciunii sale harice era mai mare şi mai de preţ decât orice cuvinte. Se cunoaşte următoarea întâmplare. O femeie, locuind la Optina, s-a îmbolnăvit grav; ea a cerut să fie dusă în “căsuţa” Cuviosului. El a primit-o şi, dându-i în mâini şiragul său de metanii, a plecat în dormitor, spunând: “Aşteptaţi”. Iar atunci când a ieşit, ea a uitat cu totul de durerea sa. Pe mulţi i-a ajutat Cuviosul Iosif. Ţăranca A. era bolnavă. A fost operată de două ori însă tumoarea i se mărea tot mai mult, încât nu putea să-şi mai mişte gâtul. Ţăranca i s-a adresat stareţului întrebându-l: să se opereze sau nu? “Nu trebuie să te operezi, ci comandă o rugăciune către Marele Mucenic Pantelimon, şi aşa te vei tămădui”. Ea a făcut precum i-a spus stareţul şi s-a vindecat deplin.

Pe parcursul a douăzeci de ani, Cuviosul Iosif a fost conducător al schitului şi duhovnic al obştii. În anul 1905 însă, a început să se îmbolnăvească si să slăbească. A fost bolnav mult timp, suportând cu răbdare toate cele îngăduite de către Domnul. Cuviosul părintele nostru Iosif a trecut în linişte la Domnul la 9 mai 1911. La 12 mai s-a săvârsit înmormântarea sa. Mâna celui adormit era moale şi caldă ca şi a unei persoane vii. Deja la nouă zile de la sfârşitul său, la mormânt s-a petrecut prima minune – vindecarea unei îndrăcite.

* * *
MINUNILE Preacuviosului Stareţ Iosif de la Optina

Izbăvirea casei de incendiu prin rugăciunea micului Ivan, viitorului stareţ Iosif

În sat s-a produs un mare incendiu. Familia micului Ivan Litovkin se mutase nu cu mult timp înainte într-o casă nouă, abia construită. Copilul a văzut spaima celor din casă şi singur a înţeles primejdia. Neştiind la cine să se îndrepte pentru ajutor, şi-a întins mâinile către biserica din apropierea casei lor şi care avea hramul Acoperământului Prealuminoasei Născătoare de Dumnezeu şi a început să strige: „Împărăteasă Cerească! Lasă-ne căsuţa noastră, că e nou-nouţă!“. Rugăciunea copilului a fost ascultată; totul în jur a ars, însă casa Litovkinilor a rămas întreagă.

Vindecarea surorii bolnave

O călugăriţă a redat despre ea următorul lucru: „Încă din timpul vieţii cuviosului am avut suferinţe mari. Îmi era inexprimabil de greu, iar printre cei din jur nu era nici un om care să mă înţeleagă. În cele din urmă am ajuns până acolo, încât m-am îmbolnăvit de piept şi îmi ieşea sânge din gât, iar ascultarea mea o îndeplineam cu mare greutate, ascunzându-mi slăbiciunea faţă de toţi.

Între timp a venit vremea cositului fânului şi a trebuit să merg în rând cu ceilalţi, deşi îmi simţeam cumplita slăbiciune.

M-am pierdut de tot cu firea şi în timpul serii am rugat-o fierbinte pe Împărăteasa Cerească să mă ajute ea. Am adormit şi am văzut că mă aflu în hibarcă, lângă icoana Maicii Domnului „Vrednică eşti“. Am aşteptat, însă batiuşka nu m-a primit. În cele din urmă a ieşit liniştită maica egumenă faţă de care eram apropiată şi i-am vorbit: „Măicuţă, oamenii îl roagă pe batiuşka pentru cei apropiaţi ai lor; sfinţia voastră, de ce nu l-aţi rugat pentru mine?“.

„– Ba l-am rugat pe batiuşka pentru tine“, a răspuns ea. Numai ce a spus aceasta şi pe uşă a ieşit însuşi batiuşka, în halatul albicios şi a spus de trei ori: Hristos a înviat! Iar eu am început să zic în somn „Vrednică eşti…“ şi, ajungând la sfârşitul rugăciunii, m-am aruncat la picioarele cuviosului şi i-am povestit suferinţele mele şi cum mă doare pieptul. Atunci batiuşka a făcut un nod jos la sutana lui şi a apăsat cu el locul bolnav pe pieptul meu, spunându-mi să-mi amintesc că „Dumnezeue milostiv“, apoi m-a mângâiat, şi eu m-am sculat complet sănătoasă.

Minunea clarviziunii stareţului

O moşiereasă bogată din Kozlovsk, după ce a citit cu însufleţire biografia stareţului Ambrozie, le-a propus celor două fiice ale sale, ca imediat ce termină institutul, să plece la schitul Optina. Fata mai mică a consimţit cu dragă inimă, însă cea mare nu a vrut, pentru că aşteptau ca la ei pe moşie să sosească un mare grup de oaspeţi şi tineret şi urma să-şi petreacă timpul în mod plăcut. Mama ei a încercat să o convingă, însă ea a rugat-o să o lase acasă cu guvernanta. Moşiereasa împreună cu fata cea mică au plecat la Optina, unde le-a plăcut atât de mult amândurora, încât s-au hotărât să stea mai mult. Călugărul de la arhondaric le-a sfătuit să meargă la părintele arhimandrit şi apoi să vadă camerele libere.

Ajungând la stareţ pentru binecuvântare, ele i-au spus acestuia că le place acolo atât de mult, încât s-au hotărât să rămână pentru mai mult timp. Însă batiuşka le-a răspuns în mod serios şi categoric: „Nu, trebuie să mergeţi mai repede acasă“. Acest răspuns le-a mirat foarte tare şi le-a nedumerit, neînţelegând de ce batiuşka se poartă cu ele aşa de neprietenos şi chiar le goneşte.

În zilele următoare ele iarăşi au mers în hibarcă. Stareţul, ieşind să dea blagoslovenie, le-a văzut şi le-a spus aspru: „Cum, mai sunteţi aici? Plecaţi mai repede – şi întorcându-se rapid s-a dus la el şi urcând deja pe scări a vorbit – numai că mi-e teamă să nu găsiţi un mormânt“.

Mulţi dintre cei care se aflau în hibarcă au auzit aceste cuvinte, care au produs asupra tuturor o impresie puternică. În cele din urmă, moşiereasa s-a îngrijorat şi, neţinând cont de rugăciunile călugărului de la arhondaric, şi-a strâns imediat lucrurile şi a plecat.

Apropiindu-se de casa lor, au fost uimite văzând o mare mulţime de oameni în cerdac şi în scurt timp, dincolo de uşă, au văzut un coşciug. Fata mai mare, refuzând să meargă la Optina, s-a plimbat pe creastă, a căzut de pe cal şi s-a lovit mortal.

Sora rasoforă M. a spus despre ea: „Eu am intrat în mănăstire din dorinţă sinceră, însă eram foarte săracă. Mi-era total imposibil să trăiesc. M-am gândit şi le-am vorbit călugăriţelor: „Voi pleca în lume, mă voi angaja într-un loc, voi agonisi bani şi atunci voi reveni şi voi îmbrăca din nou veşmântul călugăresc“. Am trăit în mănăstire aproape un an, am studiat viaţa de mănăstire şi am văzut că fără mijloace materiale nu se poate trăi, însă am părăsit această hotărâre cât am fost la batiuşka. Când am sosit la părintele, am intrat la el trei persoane, iar el a vorbit: „Iată că au venit la mine două călugăriţe şi o mireancă. Această mireancă trăieşte de mult în mănăstire, iar surorile îi spun: «Călugăreşte-te!» dar nu vrea. Ea spune: „Voi pleca în lume, voi agonisi bani şi atunci mă voi călugări“.

Minunea de după moarte

În a doua zi după moartea stareţului Iosif, la mormântul lui s-a vindecat complet o îndrăcită. Ea a suferit mult timp de o boală neînţeleasă şi până nu s-a vindecat nimic nu a ajutat-o şi nimeni nu a putut să-i spună din ce cauză este bolnavă.

În acea vreme, când s-a sfârşit stareţul Iosif, i s-a întâmplat să ajungă la Optina şi în biserică s-a aşezat lângă mâna lui moartă şi a început imediat să ţipe. După aceea n-a putut nicicum să se apropie liniştită de mormântul stareţului şi de fiecare dată se opunea şi ţipa: „Mă tem, mă tem de el!“. În cele din urmă, ţăranii care o însoţeau au hotărât să o ducă forţat la mormânt; bolnava s-a opus, a ţipat cu furie, însă toţi aceia au înclinat-o şi au aşezat-o pe mormânt. Atunci ea s-a liniştit dintr-o dată şi, după ce a stat culcată câtva timp, s-a ridicat complet sănătoasă. Stând la Optina un timp destul de îndelungat, a postit şi s-a însănătoşit, iar crizele de boală nu au mai revenit.

Răspândirea harului din ochii stareţului

O credincioasă foarte devotată stareţului, fiind pe deplin liberă, s-a mutat în apropierea schitului Optina ca să fie mai aproape de batiuşkaIosif. O perioadă de timp s-a luptat puternic cu un gând ce o tulbura şi îi spunea că ea îl nelinişteşte cumplit pe stareţ şi că nu are de ce să trăiască acolo. Cu aceste gânduri a intrat în schit, hotărându-se în sufletul ei să meargă la hibarcă pentru ultima oară. Stareţul a primit-o să-i dea binecuvântare şi când ea a vrut să-i spună de ce a venit, a fost uimită de privirea stareţului: din ochii lui curgea potop de raze de lumină harică.

Vindecarea unei femei de patima beţiei

Una dintre contemporanele stareţului a povestit: „Eu am primit o scrisoare de la o cunoştinţă din Sevastopol, care mi-a spus că s-a luptat puternic cu patima beţiei. Mergând la Optina, i-a explicat părintelui despre ea, însă el nu a crezut. Atunci eu i-am scris o scrisoare părintelui. Batiuşka mi-a spus: „Dacă ea bea, atunci trebuie să facă canonul Mântuitorului, al Macii Domnului şi al mucenicului Bonifatie“. I-a dat o iconiţă şi cu credinţă a adăugat: „Nu va mai suferi de această boală“. Într-adevăr, într-un timp scurt ea a încetat să mai bea şi a trimis o scrisoare de mulţumire.

În acea noapte în care a murit stareţul, o maică din mănăstirea Belevska, trăind în sărăcia ei fără ajutorul stareţului şi fiind foarte mâhnită la gândul cum va trăi de acum încolo, l-a văzut pe stareţ în vis. Batiuşka a venit la ea bucuros, luminos, şi i-a vorbit: „Nu te întrista. Iată că batiuşka Ambrozie îţi trimite pentru nevoi 25 de ruble“. După ce s-a sculat a aflat că batiuşka Iosif a murit în acea noapte şi s-a gândit că acum nu numai batiuşka Ambrozie, ci şi batiuşka Iosif nu va mai putea să-i dea niciodată nimic şi nici nu avea de unde să primească mai mult. Însă ce mare i-a fost mirarea când, după câteva zile, a primit o donaţie de 25 de ruble. În scurt timp, acea binefăcătoare i-a mai trimis 25 de ruble, deoarece şi-a amintit că părintele Iosif a rugat-o cândva să o ajute pe această maică săracă.

* * *
Învăţăturile Preacuviosului Stareţ Iosif de la Optina
 
 

    Toate sfaturile cuviosului Iosif sunt pătrunse de duhul învăţăturii Sfinţilor Părinţi şi al stareţilor. Prin ele întotdeauna s-a străduit cu dragoste să explice că fiecare om trebuie să aibă răbdare în toate, în fiecare loc, până la sfârşit.

    Dacă te-ai apucat de un lucru, ţine-te de el şi îndură toate câte există, numai să nu părăseşti locul şi întotdeauna să te mustri – şi te vei mântui.

    Necazurile sunt drumul nostru; vom merge pe el până când vom ajunge în patria veşniciei pregătită nouă, însă nenorocirea e că ne îngrijim puţin de veşnicie şi nu răbdăm nici cel mai mic cuvânt de dojană.

    Noi înşişi ne mărim necazurile atunci când începem să cârtim. Cine a biruit patimile şi a dobândit raţiunea duhovnicească, acela şi fără cultură exterioară are acces la inima fiecăruia.

    Pravila impusă întotdeauna e grea, iar săvârşirea ei cu smerenie este şi mai grea.Ce se dobândeşte cu trudă, acela e şi folositor. Cel care este întrebat nu trebuie să vorbească mult, ci doar să răspundă celui ce întreabă, pentru ca binele să fie făcut prin voinţă liberă.

    Dacă vezi greşeala aproapelui şi ai vrea să o îndrepţi şi dacă ea îţi alungă pacea ta sufletească şi te supără, atunci şi tu vei greşi, prin urmare, nu vei îndrepta greşeala cu greşeală – ea se îndreaptă prin blândeţe.

    Dacă cele trebuincioase sunt imperfecte, înseamnă că sunt şi folositoare; căci cu răul se pune la încercare binele.

    Conştiinţa omului e asemenea unui ceas deşteptător. Dacă ceasul a sunat şi te scoli imediat, ştiind că trebuie să mergi la ascultare, atunci înseamnă că îl vei auzi întotdeauna. Dar dacă nu te scoli imediat câteva zile la rând, spunându-ţi: „Mai stau puţin!“, atunci la urma urmelor nu vei mai reuşi să te trezeşti când sună.

    Ce e uşor pentru trup, acela e nefolositor pentru suflet, iar ce e folositor pentru suflet, acela e greu pentru trup. Rugăciunea însăşi ne învaţă. Răbdarea este mama mângâierilor. Mântuirea înseamnă a răbda cu mulţumire.

    Sunt mulţi cei care plâng, însă nu pentru ce trebuie, sunt mulţi care se mâhnesc, însă nu pentru păcate; sunt mulţi care par smeriţi, însă nu sunt cu adevărat. Exemplul Domnului Iisus Hristos ne arată cu câtă blândeţe şi răbdare trebuie să suportăm greşelile oamenilor.

Sursa: acvila30.wordpress.com