Am vorbit cu voi despre faptul că diavolul făureşte un îngrozitor lanţ de fier din patimile noastre, lanţ care coboară în adânc, trăgându-i acolo pe cei care, neexersând înfrânarea, dau frâu liber patimilor. Acum vreau să vorbesc despre un alt lanţ, lanţ de aur, lanţ sfânt, care a fost făurit pentru noi de către însuşi Domnul Iisus Hristos. L-am numit lanţ de aur, dar numele acesta este prea mărunt pentru el, fiindcă e nesfârşit mai preţios decât aurul. Lanţul acesta ne poate ridica uşor la înălţime, la însuşi Tronul Dumnezeirii. Din ce verigi e făurit lanţul acesta? Din poruncile fericirilor, pe care le auziţi la fiecare Liturghie şi pe care trebuie să le păstraţi adânc în inima voastră.
Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia Cerurilor (Mt. 5, 3). Cine sunt săracii cu duhul? Cei ce duhovniceşte se aseamănă oamenilor sărmani, flămânzi, săraci trupeşte, care nu au nici un avut; cei care cu sinceritate, din toată inima socot că nu au nici un fel de calităţi duhovniceşti şi morale. Dacă fac vreun lucru bun, aceştia cred, plini de smerenie, că nu l-au făcut ei, ci harul lui Dumnezeu, care este cu ei (vezi l Cor. 15, 10).
Smeriţi sunt cei care nu se îngâmfă, nu se înalţă pe sine mai presus de nimeni, ci se socot mai prejos decât toţi şi mai răi decât toţi. Smeriţi sunt cei despre care vorbeşte însuşi Dumnezeu prin gura prorocului Isaia: Spre cine voi căuta, fără numai spre cel smerit şi blând, şi care tremură de cuvintele Mele? (Is. 66, 2). Smerenia este cel dintâi lucrul cel mai însemnat şi de temelie, pe care îl cere Dumnezeu de la noi; este primul pas, prima verigă a lanţului de aur. De ea este legată şi cea de-a doua verigă: Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia (Mt. 5, 4). Cei smeriţi plâng cu uşurinţă; trufaşii nu plâng niciodată pentru păcate.
Dar pentru ce plâng cei smeriţi? Ce lacrimi sunt plăcute înaintea lui Dumnezeu? Oare toate lacrimile sunt deopotrivă? Dar oamenii plâng deseori cu lacrimi de invidie, de răutate, de ură. Nu despre acest plâns nenorocit vorbeşte Hristos; El vorbeşte de cei ce plâng gândindu-se la mulţimea păcatelor pe care le-au săvârşit, la greutatea lor care îi apasă, la vinovăţia lor înaintea lui Dumnezeu, la nevrednicia lor. Aceasta este întristarea cea după Dumnezeu, de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel în a doua Epistolă către corinteni (v. 2 Cor. 7, 10).
De preţ sunt înaintea lui Dumnezeu şi lacrimile celor ce nu pot îndura nedreptăţile lumii, care se chinuie şi suferă trăind între oameni înverşunaţi în stricăciunea şi desfrâul lor, cum s-a chinuit dreptul Lot când trăia în Sodoma.
Dacă din ochii voştri vor curge asemenea lacrimi curate, dacă sufletul nostru va fi sfâşiat de propria noastră nevrednicie, de răutatea şi nedreptatea lumii, atunci se va împlini asupra noastră cuvântul lui Hristos: Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. Vor fi mângâiaţi cu mare, veşnică mângâiere la Dumnezeu.
În continuare care verigă vine? Fericiţi cei blânzi, că aceştia vor moşteni pământul (Mt. 5, 5). Cine sunt aceşti blânzi, şi ce pământ vor moşteni ei? Bineînţeles că nu acest pământ, fiindcă el va arde cu toate lucrurile de pe el (v. 2 Pt. 3, 10), ci un alt pământ, unul nou: vor moşteni viaţa veşnică pentru faptul că în viaţa lor, în toate ale lor s-au asemănat însuşi Domnului nostru Iisus Hristos, Care ocărât fiind, nu răspundea cu ocară; suferind, nu ameninţa, ci Se lăsa în ştirea Celui Care judecă cu dreptate (l Pt. 2, 23). Fericiţi cei care nu răspund la jignire cu jignire. Fericiţi cei a căror inimă este moale ca ceara, nu tare precum piatra, aşa cum este inima celor trufaşi. Fericiţi cei blânzi, fiindcă blândeţea este potrivnică trufiei. Blândeţea este urmarea sărăciei duhului şi a lacrimilor curate.
În acest duh fericit se trezeşte o nesăţioasă foamete şi sete de dreptatea veşnică, de dreptatea cea mai înaltă. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetosează de dreptate, că aceia se vor sătura (Mt. 5, 7) – vor afla în viaţa veşnică, în împărăţia lui Dumnezeu dreptatea, care este aşa de puţină pe pământ.
Iar cei ce însetează de dreptate cunosc că greutatea nedreptăţii este întemeiată pe nemilostivirea oamenilor faţă de aproapele lor – şi în inima lor ia naştere o nouă verigă a lanţului de aur: Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui (Mt. 5, 7).
În continuare? În continuare ni s-a făgăduit: Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu (Mt. 5, 8). Pe însuşi Dumnezeu îl vor vedea cei în a căror inimă nu este murdărie, nu este urâtă şi scârboasă minciună, curvie, clevetire, ură, ale căror inimi sunt totdeauna liniştite, blânde, curate. Aceşti fericiţi nu mai pot vedea oameni care se ceartă şi se învrăjbesc – ei devin făcători de pace. Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema (Mt. 5, 9).
Împăcându-i pe alţii şi păstrând pace cu toţi în inimile lor, ei se împotrivesc însă cu tărie răului, suferind din această pricină orice necazuri. Şi când în inima omului lanţul de aur se va lungi în aşa fel că omul va deveni în stare să primească liniştit, fără cârtire, chiar bucuros prigoanele pentru dreptate, pentru Hristos, el va auzi: Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că acelora este împărăţia Cerurilor (Mt. 5, 10).
Şi, în fine, încununarea tuturor virtuţilor: Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî pe voi şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri (Mt. 5, 11-12). Iată unde înalţă acest sfânt lanţ de aur: în împărăţia lui Dumnezeu, în împărăţia Cerurilor.
Poruncile Vechiului Testament, date de Dumnezeu prin Moise pe muntele Sinai, priveau păcatele grosolane – iar aceste porunci cer de la noi cea mai înaltă desăvârşire. Dar cui vorbesc eu despre cea mai înaltă desăvârşire? Oare nu sunt şi printre ascultătorii de acum oameni ce nu cunosc nici alfabetul creştinismului, care nu au făcut nici primul pas pe calea virtuţii?
Ascultaţi ce spunea marele arhiereu Ioan Gură de Aur turmei sale, cu care semănaţi în multe privinţe: „Văd că după Botez mulţi trăiesc în mai mare nepăsare decât cei încă nebotezaţi şi nu vădesc nici măcar un semn de viaţă creştinească. Iată de ce nici în piaţă, nici în biserică nu se poate face deosebire grabnică între credincioşi şi necredincioşi… Credinciosul trebuie să se vadă nu numai după dar, ci şi după viaţa înnoită. Credinciosul trebuie să fie luminător şi sare a lumii. Iar dacă nu luminezi nici ţie, dacă nu sărezi propria putreziciune, după ce să te mai cunoaştem că eşti credincios? După faptul că te-ai scăldat în apele sfinţite? Dar asta ţi se va face temei de pedepsire, căci mărimea cinstirii se face întru adaos de certare pentru cei ce nu vor să trăiască în chip vrednic de aceasta. Nu prin cele primite de la Dumnezeu trebuie credinciosul să strălucească, ci prin cele pe care le aduce de la sine, şi prin toate să se vădească: prin umblet, prin privire, prin înfăţişare, prin glas. Nu vreau să spun că trebuie să luăm ochii lumii, ci că trebuie să ne aducem la rânduială pe noi înşine spre folosul celor care ne văd.
Or, acum, dacă încerc să recunosc în tine creştinul, din toate părţile te arăţi tocmai pe dos de cum ar trebui: că dacă vreau să te recunosc după loc, te văd petrecându-ţi ziua la alergările de cai şi la spectacole şi în nelegiuiri, în adunările cele rele din piaţă şi în tovărăşia oamenilor stricaţi; dacă vreau să te recunosc după înfăţişare, te văd mereu râzând cu o înfăţişare dezmăţată, ca o curvă rânjită, ca o femeie pierdută; dacă vreau să te recunosc după haine, te văd îmbrăcat ca un comediant; dacă vreau să te recunosc după însoţitori, târăşti după tine paraziţi şi lingăi; dacă vreau să te recunosc după vorbe, nu aud de la tine nimic sănătos, nimic de trebuinţă, nimic folositor pentru viaţa noastră; dacă vreau să te recunosc după hrană, aceasta mai mare osândă îţi aduce.
Spune-mi, deci, după ce voi putea să te recunosc drept credincios, când toate cele spuse mai înainte arată cu totul altceva? Dar ce zic eu „credincios”?! Nu-mi pot da seama limpede nici măcar că eşti om: fiindcă atunci când dai din copite ca un măgar, împungi ca un taur, nechezi la femei ca un armăsar, te îmbuibi ca un urs, îţi îngraşi trupul ca un catâr, eşti ranchiunos ca o cămilă şi răpitor ca un lup, te mânii ca un şarpe, înţepi ca un scorpion, eşti prefăcut ca o vulpe, păstrezi veninul răutăţii ca o năpârcă, te războieşti împotriva fraţilor ca dracul cel rău, cum voi putea să te număr împreună cu oamenii fără să văd în tine semnele firii omeneşti? Căci iată, căutând să aflu deosebire între catehumen şi botezat, sunt în primejdie să nu mai aflu deosebire nici între om şi fiară. Dar ce zic „fiară”?! Fiara are una dintre aceste scăderi, în timp ce tu suferi de toate, întrecându-o cu dobitocia. Şi nici nu ştiu de ce te-am numit drac – căci dracul nici nu e rob tiraniei pântecelui, nici nu iubeşte avuţia. Aşadar, dacă ai mai multe scăderi şi decât fiarele, şi decât dracii, cum să te numim om, ia spune-mi? Şi dacă nu-ţi putem spune om, cum să te numim credincios? Şi – lucru mai rău – având o asemenea aşezare rea, nu ne gândim la sluţenia sufletului nostru, nici nu pricepem cât de urât este…”
Iată înfricoşătoarele cuvinte ale marelui sfânt, cuvinte rostite cu o mie cinci sute de ani în urmă, dar atât de proaspete şi acum! Oare nu sunt şi între noi oameni pe care ele îi privesc? Sunt, spre ruşinea noastră, şi încă nu puţini! Cum se poartă unii în biserică? Se împing, se ocărăsc, se înjură, se osândesc, clevetesc. De ce mai merg aceştia la biserică? De ce spurcă locaşul sfânt cu prezenţa lor? De ce smintesc inimile curate ale celor pentru care o asemenea profanare e de neîndurat?
Şi după ce se întorc de la biserică, ce fac? Îşi chinuie casnicii. Soacra rea îi otrăveşte zilele nefericitei nore, prigonind-o, blestemând-o şi înjurând-o pentru orice fleac, o bate, o alungă din casă, reuşeşte să o despartă de fiul ei, o aduce la sinucidere! Dar numai soacrele sunt aşa? Sunt şi nurori, fii şi fiice care îşi alungă părinţii şi socrii bătrâni din casă. Legea veche, a lui Moise, poruncea ca asemenea oameni să fie omorâţi cu pietre. Ei sunt cu duhul pe de-a-ntregul depărtaţi de Biserică.
Sunt şi creştini mincinoşi care fură, mint, îşi strică proprii copii! Un băiat de unsprezece ani a furat un caiet la şcoală. Tras la răspundere, a zis: „Eu văd cum mama ia mereu cărbuni de la vecina, şi am crezut că aşa trebuie”. Alt băiat, de doisprezece ani, minte întotdeauna – iar când i se spune că e urât să minţi, el răspunde: „Dar totdeauna mi se zice că trebuie să iau exemplu de la cei mari, iar eu aud în fiecare zi cum mama îi minte pe tata şi pe mătuşa şi îi înşală. Înseamnă că aşa trebuie”. O fată de cincisprezece ani îşi vopseşte buzele şi sprâncenele. Ea a învăţat asta uitându-se la mama sa, al cărei păr este deja cărunt. O, mamă nefericită! Ce-ţi înveţi fiica? Mereu mergi la biserică şi nu ai auzit ce spune Sfântul Apostol Petru: Podoaba voastră să nu fie cea din afară – împletirea părului, podoabele de aur şi îmbrăcarea hainelor scumpe, ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu (l Pt. 3, 3-4). Cuvintele acestea parcă nici n-ar atinge-o: ea nu-şi învaţă fiica cum să fie frumoasă cu inima, ci o învaţă la fals şi la minciună.
Iată că iese din biserică o femeie bine îmbrăcată cu o fetiţă de şase ani. Copilul, bun la suflet, vede un bătrân sărman şi îi dă o rublă. Mama ce face? Îşi pedepseşte copilul! Oare n-a auzit nicicând că la înfricoşata Judecată a lui Hristos nemilostivii vor fi trimişi în chinurile veşnice? Darmite să-l înveţi şi pe copil să fie nemilostiv, să-i interzici să facă fapte bune!
Ce îi aşteaptă pe toţi aceşti nefericiţi? Domnul nostru Iisus Hristos ne învaţă: Nu oricine îmi zice: „Doamne! Doamne!” va intra în împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri (Mt. 7,21). Acestor oameni, care merg mereu la biserică şi se socot creştini, El le va spune: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi; depărtaţi-vă de la Mine, cei ce lucraţi fărădelegea (Mt. 7, 23) – plecaţi, ticăloşi, care cutezaţi să vă deschideţi gurile de năpârci ca să primiţi Trupul Meu şi Sângele Meu!
Temeţi-vă de mânia Dumnezeirii! Amintiţi-vă de cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur cu privire la faptul că celor care nu vor să trăiască potrivit făgăduinţelor date lui Dumnezeu, Sfântul Botez nu face decât să le sporească osânda. Uitaţi-vă cum trăiesc necredincioşii, evreii, musulmanii. Oricât de greu ne-ar veni să le spunem asta, ei nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu – nu o vor moşteni fiindcă împărăţia lui Dumnezeu este închisă pentru cei ce nu îl mărturisesc pe Hristos drept Dumnezeu Adevărat, pentru cei ce în viaţa lor nu s-au împărtăşit cu Trupul lui Hristos şi cu Sângele Lui, nu s-au hrănit cu seva Viţei Dumnezeieşti.
Nu ştim ce îi aşteaptă, dar cred că soarta lor va fi mai puţin amară decât cea a nefericiţilor creştini mincinoşi: fiindcă din pricina acestora, precum este scris, se huleşte numele lui Dumnezeu întru neamuri (Rom. 2, 24; Is. 52, 5). Înţelegeţi, vă rog, că nu putem trăi, numindu-ne creştini, mai rău decât necredincioşii, ci suntem datori ca prin osteneală neîncetată să năzuim către atingerea virtuţilor, proslăvind prin întreaga noastră viaţă numele lui Dumnezeu, pe care îl purtăm, lucrare în care fie ca să ne ajute harul Domnului nostru Iisus Hristos, a Căruia este slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin.
27 martie 1949
https://florinm.wordpress.com/
Va recomandam si:
Login