Păşind spre Sfântul Mormânt prin Sfânta Poartă...

Păşind spre Sfântul Mormânt prin Sfânta Poartă...

       Cred că orice creştin ortodox ar trebui ca măcar o dată în viaţă să ajungă la Sfintele Locuri de pelerinaj din Ţara Sfântă, Ţara lui Iisus, pământ binecuvântat de paşii preacuratelor picioare ale Cuvântului întrupat şi sfinţit prin sângele Înfricoşătoarei şi a-tot-răscumpărătoarei Jertfe de pe Crucea Golgotei.
       Dumnezeu lucrând cu judecăţile Sale ascunse şi Prea Sfinţia Sa, Părintele nostru Episcop Damaschin, binecuvântând, am păşit vara aceasta (august 2008) pentru prima oară pe urmele lui Iisus,  în Canaanul biblic - „ţara unde curge miere şi lapte", astăzi tânărul stat Israel.
       Dintre toate locurile de închinare din lumea ortodoxă (care nu sunt puţine), cred că cel puţin trei se impun cu pregnanţă. Când afirm acest lucru, mă gândesc la Sfântul Munte Athos - „Grădina Maicii Domnului", la Lavra Peşterilor din Kiev (unde sunt în jur de 117 sfinţi, proslăviţi de Dumnezeu cu moaşte întregi) şi nu în cele din urmă la Sfintele Locuri din Israel şi de pe Muntele Sinai, pe care le socotesc împreună. Fiecare din aceste trei Sfinte Locuri are harul său deosebit şi este unic în lumea ortodoxă şi cred că afirmând acestea sunt în asentimentul majorităţii închinătorilor evlavioşi care au luat contact cu sfinţenia şi harul copleşitor din aceste Locuri alese şi proslăvite de Dumnezeu pentru vindecarea multora de boala necredinţei sau a indiferenţei religioase.
       Când aud cuvântul „Kiev" mă gândesc la cele două peşteri imense unde se află moaştele celor peste o sută de nevoitori, aşadar la sfinţii, care sunt „prietenii lui Dumnezeu" şi care se bucură de venerarea noastră, mijlocind pentru noi. Când aud „Athos", îmi vine imediat în minte „Panaghia", Prea Sfânta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, Maica Domnului, cea care stă cel mai aproape de Atotsfânta Treime, singura numită „preasfântă" şi singura căreia îi acordăm un cult deosebit între sfinţi pe care îl numim supra-venerare sau preacinstire.  Dar când zic, aud, scriu sau citesc „Ierusalim", mintea mi se duce la Domnul cel răstignit şi înviat, la cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, la Creatorul şi Mântuitorul lumii, Căruia îi aducem închinarea totală, desăvârşită, numită „adorare" sau „latrie".
       Marele imnograf al Bisericii Ortodoxe din veacul al VIII-lea, Sfântul Ioan Damaschin cânta astfel Ierusalimul: „Bucură-te Sioane Sfinte, Maica bisericilor, Locaşul lui Dumnezeu, că tu ai luat întâi iertarea păcatelor prin Înviere". Sau: „Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit!..." Se spune că Ierusalimul - „Cetatea păcii" - este în mijlocul sau în centrul pământului. Şi aceasta pentru că taina răscumpărării noastre din robia păcatului, a morţii şi a diavolului fusese profeţită de împăratul-proroc David astfel: „Iar Dumnezeu, Împăratul nostru, mai înainte de veac a lucrat mântuire în mijlocul pământului".

În Biserica „din mijlocul pământului", numită „Biserica Învierii" sau „Biserica Sfântului Mormânt" credincioşii intră astăzi printr-o singură poartă care se numeşte Sfânta Poartă. Dimensiunile ei sunt relativ mari, pentru că înălţimea ei depăşeşte cinci metri, iar lăţimea depăşeşte trei metri. Cele două canaturi ale uşii  sunt confecţionate din lemn de chiparos şi de nuc şi sunt întărite pe interior cu plăci metalice. În cele două rondele ale sale sunt inscripţionate supra-scrieri arabe. În rondelul din dreapta scrie: Bucură-ţi dragostea, închinătorule! Intră întru bucuria Domnului, în cerul cel prea luminos... Maica Bisericilor! În cel din stânga scrie: Intraţi, o, străinilor, în curţile Domnului, în Mormântul Vieţii, unde locuieşte harul şi inundă lumina cea binecuvântată! Lângă această intrare, spre răsărit, se află o alta întru totul asemănătoare, care a fost închisă în anul 1187. Aceste două intrări constituie grupul de porţi ale Bisericii care sunt încadrate de unsprezece coloane din marmură albă şi verzuie, care se termină cu capiteluri de tip corintian. În timpanul semi-cerc, de deasupra Sfintei Porţi, se aflau odinioară scene sculptate cu Învierea lui Lazăr, Floriile, Sfânta Spălare şi Cina cea de Taină, care astăzi se păstrează în Muzeul Rokfeler din Ierusalim. În timpanul corespunzător intrării deja închise erau expuse embleme, dedesuptul cărora se afla odată icoana Născătoarei de Dumnezeu îmbrăcată în aur, cunoscută şi din viaţa Cuvioasei Maria Egipteanca, care s-a păstrat până în anul 1801. Se spune în Viaţa Sfintei Maria Egipteanca, pe care a scris-o Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, că vrând ea să intre în Biserica Învierii pentru a se închina Cinstitului şi de viaţă făcătorului Lemn pe care s-a răstignit Domnul, era reţinută pe loc de o putere inexplicabilă neputând să intre în biserică, deşi cei din faţa, din jurul şi chiar din spatele ei înaintau şi intrau în biserică neîmpiedicaţi. Atunci, ridicându-şi ochii spre icoana Maicii Domnului care era deasupra Sfintei Porţi, harul pocăinţei s-a atins de mintea şi de inima ei şi a înţeles că mulţimea păcatelor care-i împovărau sufletul şi trupul constituia motivul pentru care puterea lui Dumnezeu o oprea să intre în Sfântul Locaş. Maica Domnului îi primeşte atunci pocăinţa, lacrimile de umilinţă, ca şi promisiunea de a nu se mai întoarce la viaţa păcătoasă în care petrecuse până atunci şi cu îndrăzneala ei de Maică pe lângă Fiul ei şi Dumnezeul nostru îi mijloceşte intrarea în Biserica Învierii şi închinarea la Sfânta Cruce spre învierea sufletului ei. Maria Egipteanca s-a retras apoi pentru tot restul vieţii în deşertul Iordanului, ajungând prin pustnicie şi pocăinţă continuă pe cele mai înalte trepte ale sfinţeniei, aşa încât astăzi ea constituie un model de pocăinţă de referinţă pentru tot sufletul necăjit, întristat şi apăsat de mulţimea păcatelor, fiind pomenită de mai multe ori pe an: 1 aprilie, Duminica a V-a din Postul Mare, dar şi de fiecare dată când se citeşte Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul (Ierusalimitean şi el), adică în prima şi cea de-a cincea Săptămână din Postul Paştilor, pentru că marele imnograf a alcătuit tropare şi în cinstea Cuvioasei Maria Egipteanca şi le-a inserat în acest Mare Canon de pocăinţă.
       Înainte de a intra cineva în Biserica Învierii, observă în partea stângă coloana din mijloc cu o mare crăpătură în partea de jos. Închinătorii evlavioşi se însemnează cu semnul Crucii şi sărută crăpătura coloanei sfinţite de focul ceresc. Conform tradiţiei, în anul 1580, când Murad al III-lea a cedat pentru mită armenilor dreptul la ceremonia Sfintei Lumini, ortodocşii  s-au adunat în Sfânta Curte, unde aşteptau sfârşitul evenimentelor. Să reţinem că armenii nu sunt ortodocşi, ei despărţindu-se de Biserica cea Una în anul 451 prin neacceptarea hotărârilor dogmatice ale Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon. În ciuda încercărilor disperate ale patriarhului armean, Sfânta Lumină nu s-a aprins în Sfântul Kuvuklion (baldachinul ce adăposteşte Prea Sfântul Mormânt) sau în alt loc din Biserică. Dimpotrivă, coloana de marmură a crăpat şi  din acel loc au luat ortodocşii Sfânta Lumină. Emirul Tunom, martor ocular al minunii, a fost profund impresionat şi a strigat: „Mare este credinţa grecilor (adică a ortodocşilor)!", cuvinte care i-au adus imediat moartea mucenicească prin decapitare şi deci şi botezul sângelui. La o parte din sfintele sale moaşte m-am închinat în biserica Sfintei Mănăstiri „Megali Panaghia", care este foarte aproape de Biserica Învierii. Când sultanul a fost informat asupra minunii, a emis un firman şi a recunoscut dreptul exclusiv pentru ceremonia Sfintei Lumini pentru patriarhul ortodox grec. Desigur că armenii vehiculează o versiune proprie pentru marea crăpătură a coloanei, conform căreia închinătorii săraci, care nu aveau bani să plătească „impozitul" impus, au rămas în afara Bisericii. Purtarea de grijă a lui Dumnezeu însă s-a îngrijit şi de ei, aşa încât Sfânta Lumină s-a pogorât şi la ei în crăpătura coloanei.
       În timpul nopţii Sfânta Poartă rămâne închisă, iar cheile sunt păstrate prin drept moştenitor de portari musulmani dintr-o familie anume. De fiecare dată când vreo confesiune doreşte să deschidă Poarta pentru slujbe sau alte scopuri, înştiinţează portarul. El deschide uşa şi o păzeşte până la sfârşitul ceremoniilor, când o închide şi pleacă. Însă pentru deschiderea şi închiderea oficială a Porţii Bisericii s-a creat un ceremonial special, în cadrul căruia este indispensabilă şi prezenţa portarului grec. (Va urma)

Protosinghel Leontie