Nu există premize biblice ale erorilor papalităţii, aşa cum nu există acoperire revelaţională obiectiv valabilă pentru greşelile ereziarhilor tuturor vremurilor.
Afirmaţia aceasta este ortodoxă şi formularea ei, absolut corectă. Biserica noastră nu poate renunţa la nicio iotă şi nicio cirtă din ea, fără să se expună primejdiei de a aluneca pe povîrnişurile prăpăstioase ale căilor bătătorite de eterodocşi, fără a cădea în ireparabila greşeală de a consimţi să cadă la tranzacţii oneroase asupra depozitului de credinţă pe care l-a moştenit de la Mîntuitorul Hristos, şi pe care l-a formulat (definit), conservat şi apărat cu atîta înţelepciune şi dîrzenie vreme de aproape două milenii.
Şi totuşi, vorbim şi noi, creştinii ortodocşi răsăriteni, de premizele biblice ale erorilor papalităţii şi ale altor comunităţi creştine ieşite din făgaşul tradiţional al Bisericii celei una. De fiecare dată, însă, însoţim acest fel de a vorbi de precizarea expresă că ceea ce numim, în virtutea obişnuinţei, premize ale erorilor eterodocşilor, sînt „premize" numai întrucît au fost ridicate la acest rang şi calificate ca atare de cercuri teologice-bisericeşti care zac în afara Ortodoxiei. În realitate, aceste „premize" sînt simple pretexte de evadare doctrinară din limitele Revelaţiei divine împărtăşită oamenilor, menite să camufleze lipsa de concordanţă a unor formulări dogmatice inovatoare, de dată tîrzie şi de obîrşie dubioasă, cu învăţătura lui Hristos, atîta cît este ea consemnată în scripturile inspirate.
Inovaţiile doctrinare în numele cărora a fost sfîşiată unitatea Bisericii creştine nu pleacă de la Biblie, nu-şi au izvorul în ea, nu Biblia este aceea care ar fi dat impulsul formulării lor. Dacă era altfel, este neîndoios că s-ar fi sesizat de mult creştinătatea cea oarecînd una şi ar fi procedat în consecinţă, valorificînd aceste impulsuri de dogmatizare în deplinătatea ei. Roadele acestui supliment de dogmatizare ar fi intrat, normal, în patrimoniul doctrinar al întregii creştinătăţi şi Biserica lui Hristos ar fi fost cruţată de calamităţile cutremurelor care i-au zdruncinat cu atîta violenţă cele douăzeci de veacuri de existenţă instituţională.
Faptul că tocmai ramura apuseană a Bisericii creştine - şi mai ales ea - manifesta ciudată predilecţie de a făuri periodic dogme noi, trebuia să dea loc la nedumeriri, cum s-a şi întîmplat, trebuia să stîrnească luări de poziţie şi proteste pe cît de energice, pe atît de justificate, - cu atît mai vîrtos cu cît ceea ce se dogmatiza în Apus, ţintea nu la o cît mai deplină preamărire a lui Dumnezeu, ci la îngroşarea inadmisibilă a gloriei papilor Romei.
Fripţi de arşiţa duhului pustiitor al stăpînirii de multe, episcopii Romei au pierdut, cu vremea, orice fărîmă de cuviinţă creştinească, de umilinţă apostolească şi de măsură omenească, transformîndu-se în purtători exclusivi ai puterii celor două săbii, auto-învestindu-se cu prerogativa hulitoare de atotstăpînitori, pe pămînt şi în cer[1]. Revendicînd zgomotos pentru sine monopolul conservării şi dezvoltării doctrinei creştine, papalitatea procedează simultan la despuierea ocîrmuirii sinodale bisericeşti şi a stăpînirii lumeşti de atribuţiile cu care le-a înzestrat Dumnezeu, prin Fiul Său. Vremurile smolite ale Evului-Mediu stau mărturie despre reuşita vremelnică a ofensivei de aşezare a papalităţii pe scaunul cel mai de sus al ierarhiei valorilor umane. E epoca în care imperialismul papal invadează, triumfător, istoria continentului nostru. Regii şi împăraţii tremură înaintea papei şi păşind umiliţi, pe jos, îi duc calul de frîu: coroanele lor sînt în mîinile lui, el le distribuie şi tot el le doboară de pe creştetele celor care cutează să schiţeze cel mai mic gest de semeţie sau independenţă personală. Pe recalcitranţi, îi nimiceşte dezlegînd pe supuşii lor de jurămîntul de fidelitate ce-l datorau deţinătorilor puterii de stat.
O atît de nemăsurată putere, concentrată în mîinile unui singur om, trebuia pusă la adăpost de capriciile şi surprizele vremurilor schimbăcioase. Sinodul de la Vatican a purtat grijă de acest lucru. Condiţiile dubioase în care a fost dogmatizată la 1870 infailibilitatea papei, interesează mai puţin la acest loc [2]. Fapt este că prin definiţiile acelui sinod de pomină, episcopul Romei devine de drept ceea ce se înverşunase a se arăta prin toate manifestările sale de pînă atunci: „summus episcopus", vicarul lui Hristos pe pămînt. Cînd vorbeşte el ex cathedra, orice replică devine nulă şi neavenită. „Roma locuta, causa finita". Practic, orice viitor sinod ecumenic devine inutil.
De-acum înainte, tot ceea ce poate furniza un simulacru de justificare nemăsuratului orgoliu al papalităţii imperialiste, va fi pus la contribuţie în scopul sprijinirii şi întăririi voinţei sale de putere nelimitată. Biblia însăşi va fi solicitată - şi obligată - să motiveze, retrospectiv, pasiunea inovatoare a papalităţii.
Această procedură poate apărea ca neomenoasă şi scandaloasă în faţa conştiinţelor creştineşti de toate confesiunile - cea romano-catolică inclusiv -, dar nicidecum inadmisibilă şi infructuoasă mai ales, din clipa în care papalitatea deţine, prin definiţie sinodală, plenitudinea magisteriului învăţătoresc, iar Comisiunea biblică a Vaticanului veghează ca tot ceea ce este defavorabil Sfîntului Scaun să fie taxat şi înfierat ca fals. Elasticitatea textelor biblice - cum dovedeşte istoria bisericească - a încurajat pe toţi ereziarhii să-şi acopere cu autoritatea scripturilor inspirate, interpretate tendenţios, vătămările pricinuite de ei integrităţii şi curăţiei învăţăturii de credinţă a Bisericii lui Hristos.
[2] Convocat la 29 iunie 1868 de papa Pius IX (1846-1878), sinodul s-a întrunit la Vatican, în 8 dec. 1869,
numărînd iniţial 743 participanţi. În 13 iulie 1870, infailibilitatea a fost
pusă la vot. Din 601 membri, 451 au votat pentru, 88 contra, iar 62 pentru, cu
restricţii (placet juxta modum). În 18 iulie 1870, la şedinţa finală, nu au mai
participat decît 535 membri, din care doi au votat contra. Exact în acea zi,
Franţa a declarat război Prusiei. Papa s-a folosit de acest prilej, pentru a
întrerupe şedinţele sinodului.
Pentru desfăşurarea pe placul
papei a lucrărilor acestui sinod, s-au făcut din vreme „pregătirile"
trebuincioase. Vaticanul era informat că infailibilitatea va stîrni furtuni de
proteste. Cardinalii Rauscher şi Scwarzenberg, în numele unui grup de episcopi
adversari ai dogmatizării infailibilităţii, care reprezentau optzeci de
milioane de romano-catolici, au prezentat papei Pius IX o întîmpinare în acest
sens. Ea a fost respinsă cu dispreţ. Acelaşi papă a dat ordin ca în perioada de
desfăşurare a sinodului, episcopii să nu permită tipărirea niciunei publicaţii.
În schimb, iezuiţi grupaţi în jurul revistei „La Civilta Catolica",
deţineau monopolul cuvîntului. În plin sinod, episcopul de Agram a fost redus
la tăcere cu metode brutale. Poliţia papală a primit ordin să aresteze şi să
arunce în închisoare pe secretarul unui episcop armean, care protesta prea
făţiş împotriva infailibilităţii. Şefii opoziţiei erau canonicul bavarez
Döllinger, episcopul Maret, episcopul Dupanloup (Orleans), Hefele (Rottenburg)
şi Strossmayer, episcop croat, cel mai influent şi mai elocvent dintre toţi. În
fruntea majorităţii se afla episcopul Manning (Westminster), supranumit „il
diavolo del concilio". Nemulţumiţii, în frunte cu Döllinger, au format Biserica
vechilor catolici, alegînd ca episcop al lor pe profesorul din Breslau,
Joseph-Hubert Reinkens. Vezi Histoire de l'Eglise, par un professeur de Faculté catholique. Tome II, Paris-Tours 1926, p. 441 urm., şi Ce qu'on à fait
de l'Eglise..., p. 80 urm.