Sfanta Cuvioasa Manefa Skopiceva (1918-1984)


 Cel mai de preţ bun ne este sănătatea. Este deja un truism descoperit de la cea mai frageda vârstă. Dar dacă aceasta ne lipseşte? Dincolo de medici, terapii şi speranţe, se aşterne, destul de curând, adesea, întristarea, uneori deznădejdea. Pentru că, grăbiţi, zidiţi în noi înşine, nu ajungem prea uşor să acceptăm că cel mai de preţ bun rămâne credinţa. Această descoperire este pricipalul dar al Sfintei Manefa.

Născută la 1 aprilie 1918, în Sevruk, un sat din Belarus, viitoarea sfântă a fost diagnosticată la o vârstă fragedă cu paralizie cerebrală. Medicii nu au întârziat să le ofere părinţilor copilei verdictul implacabil – nu va putea merge vreodată. Pentru Vladimir şi Glicheria Skopicev, vestea era, înainte de orice, reflectare a voii Domnului. De aceea, nici ei, nici fiica lor nu au fost striviţi de noua situaţie.

Dornică să îşi ajute mama, Maria, cea botezată astfel în cinstea Sfintei Maria Egipteanca, găteşte, îi tunde pe vecini şi învaţă croitoria. Şi nu peste multă vreme, iscusinţa sa în croirea şi coaserea hainelor devine cunoscută în zonă. Iar măiestria sa este rod al rugăciunilor permanente. Ca şi bucuria cu care reuşeşte să îndepărteze grijile celor din jur şi a celor apropiaţi acestora. Sursa acestei bucurii sunt drumurile la mănăstirea cu hramul Maicii Domnului din Tihvin înălţată în Cenki. Adusă în braţele mamei sale, participă la Sfanta Liturghie duminică de duminică. Nu lipseşte la praznice. Întrebată de apropiaţi dacă acest drum nu este obositor, Glicheria, mama, răspunde simplu:

- Pe drum ne rugăm. Şi nici nu ştim cum ajungem atat de de repede!

Astfel, prezenţa sa devine familiară maicilor. De aceea, maica stareţă are numeroase întâlniri cu părinţii Mariei. Evlavia copilei este evidentă. Trăirea rugăciunii – pildă pentru cei din jur. Îmbrăcarea straiului monahal devine astfel firească. Însă pentru maica Polixenia acest fapt, dorit, nădăjduit, aşteptat, este o scară. Pentru că, deşi la prima vedere viaţa nu ar putea să îi ofere prea multe Mariei, intrarea în mănăstire este, înainte de orice, expresie a libertăţii. După obţinerea acordului soţilor Skopicev, hotărăşte să aştepte decizia Mariei, pe care o sfătuieşte să se roage pentru a primi răspuns dorinţei sale.

 Şi răspunsul nu întârzie. De praznicul Schimbării la faţă, Maria/Manefa este tunsă în monahism. Rugăciunea, postul şi ascultarea îi devin singurele preocupări. Devine model întregii obşti. Adâncirea în grija faţă de cele duhovniceşti este încununată cu îmbrăcarea shimei celei mari. Un gest temerar, atâta timp cat Biserica este ţinta predilectă a regimului comunist. Mănăstirea este evacuată. Sfânta Manefa este găzduită de un cuplu în vârstă.

  Curând, liniştea îi este tulburată de şirul de credincioşi ce îi cer rugăciune şi sfat. Vestea despre darurile sale se răspândeşte. Se vorbeşte despre darul discernământului, al biruirii demonilor, al tămăduirii, al înainte-vederii. La început Sfânta evită să îi primească. Teama de ispită, de trufie, grija de a nu tulbura şi duce pe căi greşite pe cei care i se adresează sunt principalele cauze. Apoi, faptul că viaţa aleasă de ea este croită din dragostea tăcută faţă de aproapele. Este însă război şi mamele ai căror fii se află pe front decid să nu părăsească curtea casei până nu află veşti despre aceştia. Răspunsurile sunt scurte. Celor ce şi-au pierdut pe cei dragi le răspunde simplu: Rugaţi-vă pentru sufletul său, rugaţi-vă din tot sufletul! Celor ameninţaţi de pericole le aminteşte să nu uite de pronia divină. Rugăciunile ei sunt urmate de întoarcerea acasă a celor consideraţi dispăruţi, împiedică producerea accidentelor şi mai cu seamă oferă linişte. Cele primite le împarte curând.

 Încheierea războiului este urmată de închiderea mănăstirii. De aceea Sfânta Manefa hotărăşte să se întoarcă acasă. Bucurându-se doar de ajutorul nepotului său, trăind într-o sărăcie aspră, continuă să îi ajute pe cei care îi cer sfatul. Cuvântul său – rugăciunea, milostenia, gândul la păcatele săvarşite. Şi mai ales, rugăciunea la Maica Domnului. Ca mai târziu Macaria Artemieva, nu poartă grija propriei suferinţe, ci a celui de alături. De aceea, orice referire la neputinţa sa o întâmpină mereu cu acelaşi: Fiecare lucru ce ni se întâmplă este un dar. Depinde de noi să fie şi început mântuirii. Fiecare dintre cei ce vin sunt primiţi cu căldură. Nimeni nu este mustrat. Nimeni nu este respins. Celor ce se eliberează de boli le aminteşte: Fructul viermănos este străin de frumuseţea sa din afară. Aşa şi noi, să veghem ca nu cumva viermii să ni de înfrupte din suflet.

Acesta este şi motivul pentru care, cu ajutorul unora dintre maicile de la Cenki, a ridicat o capelă. Aici, adusă de maici, se roagă,  cu liniştea dată de aflarea acasă. Suferinţa fizică devine tot mai grea. Însă nu aceasta o preocupă, ci doar temerea că boala sa ar putea să fie povară apăsătoare pentru cei ce i-au rămas alături.

La 25 februarie 1984 părăseşte această lume. Este îngropată în cimitirul satului. Şi toţi cei care simt nevoia mângaierii sale continuă să vină la mormânt, fie pentru a-i împărtăşi grijile, fie pentru a lua pământ spre grabnică vindecare.

Cu binecuvântarea Patriarhului Moscovei şi a întregii Rusii, Alexei, la 11 august 2006 are loc deschiderea mormântului, care este însoţită de bună mireasmă. Peste un an, la 11 august 2007, în Catedrala Sfinţii Petru şi Pavel din Gomel au loc festivităţile proslăvirii sale.

Viaţa Sfintei Manefa nu diferă de cea a sfinţilor vremii noastre. Tocmai de aceea ne este de folos. Nu ca o confirmare a celor deja ştiute. Ci ca imbold. Spre trăirea unei credinţe de care ne îndepărtăm, din păcate, mult prea frecvent.

Sursa: http://acvila30.ro


Va recomandam si:




Sfanta Manastire Pantocrator
Powered by active³ CMS - 29.03.2024 13:19:09