Sfântul Atanasie din Paros
Judecata cerului
Minunea înfricoşătoare a marelui făcător de minuni Spiridon, prin care a zădărnicit dorinţele papistaşilor uneltitori, nepermiţându-le să construiască un altar în sfântă biserica lui din Kerkira
„După judecata cerului nu mai pot avea loc nici discuţii în contradictoriu (dispute), nici nu mai poate să mai rămână vreo îndoială referitor la catolici. În mod clar, de netăgăduit, catolicii sunt de lepădat, excluşi, vrăjmaşi şi străini de Dumnezeu şi de sfinţii Săi. Făclia aprinsă a Sfântului Spiridon demonstrează nimicnicia oricărui silogism."
Bine este a-L slăvi pe Domnul şi a lăuda numele Lui, arătând cu cinste
cuvintele lucrării lui Dumnezeu; astfel i-a învăţat Rafail, îngerul lui
Dumnezeu, pe fericitul Tobit şi pe întreaga lui familie iubitoare de Dumnezeu;
şi astfel trebuie să facă toţi cinstitorii de Dumnezeu, adică să Îl
binecuvânteze pe Dumnezeul cel preaînalt şi să mărească preasfântul Său nume,
vestind cu bucurie şi cu cinste lucrările Lui preamărite şi minunate, pe care
El, Domnul cel iubitor de oameni, le lucrează în fiecare neam spre binele
nostru, al celor nevrednici. Şi cu siguranţă că a face aceasta este un lucru
bun, precum a zis îngerul, pentru că este şi drept şi mântuitor: este drept,
pentru că noi, făpturile cele înţelegătoare, suntem datori, pentru că ni se
face bine în chip minunat, să Îi aducem Binefăcătorului nostru ceresc
mulţumirea noastră, nu prin tăcere, lucru care ar fi nevrednic, ci preamărind
şi vestind pretutindeni, prin slavoslovii ce I se cuvin lui Dumnezeu prin imne,
lucrările Lui înfricoşătoare, mai presus de fire şi de cuvânt; este mântuitor,
pentru că minunile vestite ale lui Dumnezeu uimesc orice minte şi înţelegere
şi, prin urmare, provoacă şi aduc în sufletele oamenilor şi frica de Dumnezeu
şi grija pentru viaţa creştină şi răspuns bun la Înfricoşătoarea Judecată a lui
Dumnezeu pentru cei care nu au inima împietrită, nici nu sunt întru totul
insensibili. Cu aceeaşi intenţie şi pentru acelaşi scop a scris şi văzătorul de
Dumnezeu Moise cântarea aceea de biruinţă, când i-a văzut pe egipteni înecaţi
în apele Mării Roşii, cântând cu uşurare (mulţumire) de biruinţă: „Să cântăm
Domnului, căci cu slavă S-a preaslăvit! Pe cal şi pe călăreţ în mare i-a
aruncat!", învăţând prin aceasta nu numai pe poporul de atunci al lui Israel să
fie recunoscător Dumnezeului părinţilor lor, pentru că El şi nu altul, în acel
mod atât de neînţeles, i-a eliberat din mâinile tiranice ale egiptenilor, dar a
vrut să arate lumii întregi, prin aceeaşi cântare, transmiţând şi generaţiilor
viitoare acest document, lucrarea minunată cu totul nemaiauzită şi cu adevărat
vrednică de pomenire a mâinii atotputernice. Desigur, acest Dumnezeu al tuturor
îi porunceşte categoric lui Moise - şi prin gura lui tuturor evreilor - să nu
treacă sub tăcere şi să uite minunatele lucrări ale lui Dumnezeu, ci neapărat
să îi înveţe pe fiii şi pe fiicele lor că „cu mână puternică şi cu braţ înalt
ne-a scos Domnul din pământul Egiptului" ca să înveţe, zice, şi aceia să se
teamă de Dumnezeu şi din nou. După aceasta, atunci când Iisus al lui Navi l-a
învins pe Amalec, „scrie aceasta spre amintire într-o carte", a spus Domnul lui
Moise, „şi spune-i-o lui Iisus al lui Navi" iar după aceasta, la porunca lui
Dumnezeu au ieşit preoţii la râul Iordan, purtând cu ei Sfântul Chivot şi
dintr-o dată, o, înfricoşătoare minune, apele râului din amonte s-au oprit, în
vreme ce apele din aval s-au scurs până în mare; şi a trecut poporul întreg cu
picioarele uscate dincolo, iar pe când încă Chivotul era în Iordan şi râul era
fără apă, Dumnezeu i-a poruncit lui Iisus Navi să ia din râul secat douăsprezece
pietre mari, fiecare cât putea un om să ridice şi să le aibă împreună cu ei,
spre veşnică aducere aminte a acelei minuni atât de ieşite din comun.
Ce anume să mai aleg a spune din atât de multele lucruri pe care le
zice Sfânta Scriptură? Zic pe scurt şi în general că voia lui Dumnezeu a fost
întotdeauna şi pretutindeni a se scrie şi a se vesti toate minunile Lui, spre a
deveni pentru toţi subiect de iubire de Dumnezeu şi de purtare plăcută lui
Dumnezeu: astfel s-au scris toate lucrările minunate pe care le-au făcut
profeţii dumnezeieşti de-a lungul timpului, astfel au fost consemnate în Sfânta
Evanghelie toate cele pe care cu cuvântul Lui cel atotputernic le-a săvârşit
Dumnezeu-Omul Iisus; astfel dumnezeiescul istorisitor Sfântul Luca cu cea mai
mare sârguinţă ne-a istorisit minunile celor împreună cu el Apostoli şi astfel,
prin imitare, generaţiile următoare ne-au lăsat scrise lucrările minunate şi
mai presus de fire ale mucenicilor şi ale cuvioşilor, însă nu toate, pentru că
numărul lor este infinit, ci foarte multe.
Aşadar, pentru că a propovădui minunile lui Dumnezeu e un lucru şi
drept şi mântuitor şi arată voia Lui, de aceea, fraţi creştini, vin să istorisesc
iubirii voastre binefacerea minunată şi extraordinară pe care Domnul iubitor de
oameni, acum, în secolul nostru a săvârşit-o pentru noi, prin Sfântul Spiridon,
prin acest slujitor al credinţei mare făcător de minuni şi credincios; este
cunoscut îndeobşte de toţi că acest mare sfânt nu încetează, ci mereu
săvârşeşte în insula Kerkira lucruri mari şi minunate şi acest lucru este deja
o certitudine, însă minunea care le întrece pe toate şi încununează, ca să spun
aşa, minunile Sfântului Spiridon, căreia pe drept nu trebuie să i se spună doar
minune, ci minunea minunilor sau ca să spun mai bine şi mai corect, trebuie să
se numească Judecata Cerului, acea minune, zic, este distrugerea foarte
neobişnuită a catolicilor preaticăloşi, prin care (zic aceasta şi sufletul meu
tresaltă) i-a izgonit pe bună dreptate din sfânta lui biserică, când au hotărât
şi aproape că au ajuns să o întineze prin altarul lor cel spurcat.
Această minune este foarte mare şi cu toate acestea este cunoscută de
puţini, căci nu este tipărită, de aceea eu, mişcat de râvnă dumnezeiască, am
hotărât să o fac cunoscută tuturor cu ajutorul tiparului şi, deci, vreau să o
descriu cât mai bine şi mai exact, pe cât îmi este cu putinţă, pentru a-i mişca
pe toţi iubitorii de Dumnezeu să slăvească şi să mulţumească adevăratului
Dumnezeu şi acestui slujitor credincios al Său, Sfântul Spiridon. Adică vreau
să istorisesc mai întâi ceea ce se află scris în manuscrisul netipărit, iar în
al doilea rând să analizez cu toată precizia care este posibilă întâmplările
respective, care o situează în toate felurile mai presus de orice săgeată
blasfemiatoare şi de orice gură nedreaptă; de aceea să nu pară ciudat că o
astfel de catastrofă atât de mare a rămas până astăzi nepublicată: căci cei
care aveau datoria să o facă publică prin tipăriri se află sub stăpânirea celor
care au păţit asemenea ocară, aşa că nu este posibil să trâmbiţeze cu mândrie
această minune de biruinţă asupra stăpânitorilor lor. Însă trâmbiţăm noi, cei
de aceeaşi credinţă şi fraţi cu ortodocşii din Kerkira, care ne aflăm în grija
lui Dumnezeu, departe de temerile acelora şi împreună cu regele-profet David
strigăm, zicând: „auziţi acestea toate popoarele, uniţi-vă toţi cei ce locuiţi
în lume"; veniţi şi vedeţi lucrările lui Dumnezeu; veniţi şi vedeţi cât e de
înfricoşător în hotărâri pentru fiii oamenilor; cum şi din ce cauză, veniţi şi
ascultaţi şi vă voi povesti vouă.
Capitolul I,
Cuprinzând relatarea minunii
După eliberarea oraşului Kerkira de asediul agarenilor, prin ocrotirea
făcătorului de minuni Spiridon, eliberare care s-a petrecut în 11 august 1716,
conducătorul de atunci Andrei Pizani, comandant general al Kerkirei, a vrut să
aducă o răsplată de mulţumire Sfântului Spiridon pentru marea binefacere a
libertăţii şi s-a sfătuit cu teologul lui, pe nume Francisc Frangipani, ce
anume să facă pentru a fi plăcut şi bine primit de către sfânt. Acela i-a
răspuns că este un lucru foarte bun şi divin să construiască în biserica
Sfântului Spiridon un altar (o masă) de marmură foarte scumpă, pentru a se face
acolo înăuntru în continuare şi o liturghie catolică şi pentru ca „Excelenţa ta
să asculţi liturghia în limba ta, când cu anumite ocazii te vei duce acolo".
Comandantului i-a plăcut sfatul teologului şi de îndată a poruncit să se
pregătească materialul de construcţie. Însă, înainte de a pregăti materialul, i
s-a părut potrivit să îi cheme pe preoţi şi pe cei care aveau grijă de sfintele
moaşte ale Sfântului Spiridon, pentru a primi de la ei încuviinţarea pentru
aceasta. Aceştia, de îndată ce au auzit un lucru atât de neaşteptat, i-au
răspuns într-un singur cuget că aceasta nu este nimic altceva decât o inovaţie
foarte dăunătoare şi de aceea nu au vrut în niciun fel să încuviinţeze planul
lui. Comandantul le-a răspuns mânios că, din moment ce el conduce totul şi
neţinând seama de ei, vrea să i se împlinească voia şi porunceşte să fie adunat
fără întârziere materialul lângă biserica sfântului. Au fost adunate, aşadar,
acolo: var, ghips, marmură şi o placă de marmură specială, construită anume pentru
Sfânta Masă.
În acea noapte comandantul vede în vis un om îmbrăcat ca un monah, care
îi spune: „De ce mă deranjezi şi de ce îi tulburi pe nedrept pe fiii mei? Să
ştii că ceea ce ai stabilit să faci nu îţi este de folos". Făcându-se ziuă, l-a
chemat pe teologul lui, adică pe cel care îi dăduse un astfel de sfat, în
camera lui, şi i-a relatat cu exactitate visul din timpul nopţii. Acela i-a
răspuns că noi creştinii nu suntem datori, în niciun fel, să credem visele,
nici să le acceptăm întru totul ca lucruri adevărate. „Desigur că trebuie să te
gândeşti, stăpâne, că visul acesta este o ispită clară a diavolului, prin care
încearcă inamicul celor buni să se distreze şi să împiedice o lucrare atât de
evlavioasă." Convins de cuvintele teologului lui, comandantul s-a liniştit. În
noaptea următoare, comandantul îl vede din nou în vis pe acelaşi monah că îl
ameninţă în mod vehement, zicându-i: „Să fii convins că dacă vei tulbura
biserica mea, îţi va părea rău şi nu îţi va fi de niciun folos". Fiind
înfricoşat şi înspăimântat comandantul de această ameninţare, nu a mai aşteptat
să se facă ziuă, ci atunci imediat l-a chemat pe teologul lui, i-a relatat
vedenia cu exactitate, i-a înfăţişat teama din inima lui şi i-a spus că e
stăpânit de o aşa de mare frică încât nu îndrăzneşte să săvârşească această
lucrare. Atunci teologul, întărindu-şi cuvântul cu hotărâre, după cele
înfăţişate de comandant, i-a spus: „Stăpâne, dacă vei renunţa a săvârşi o
lucrare sfântă pe care ai hotărât să o faci, nu te prezinţi lumii ca gândind
drept (cum se cuvine), căci crezi în vise venite din lucrarea diavolului".
Căpătând deci curaj comandantul prin aceste cuvinte şi făcându-se zi (era în 11
noiembrie 1718) s-a dus la biserica sfântului ca să se închine, urmat fiind el
de întreaga curte, de toţi slujitorii lui şi de primarul şi de inginerul
public, ca să măsoare locul în lungime, lăţime şi înălţime pentru construirea
altarului lui. Atunci cel mai bătrân dintre preoţi, Marinos Vulgaris
Sakelarios, fiind prezent şi protopopul care era atunci în funcţie, Spiridon
Vulgaris, a stat înaintea comandantului şi cu voce smerită l-au rugat toţi să
nu facă o astfel de inovaţie, căci nu poate fi plăcută sfântului. Însă acesta,
auzind şi mâniindu-se, i-a ameninţat cu multă furie că dacă nu ascultă de voia
lui şi nu se liniştesc, îi va trimite în lanţuri la Veneţia, ca să îi arunce în
închisoare şi să nu mai vadă deloc soarele. „Eu, a zis, nu am de gând să fac o
inovaţie, ci să fac un altar, lucru care e sfânt şi plăcut lui Dumnezeu."
Deznădăjduiţi şi înfricoşaţi foarte de ameninţări, preoţii şi cei ce aveau
grijă de sfintele moaşte şi ceilalţi ortodocşi, care nu erau puţini, s-au
încredinţat puterii dumnezeieşti. Şi, deschizând ei sfânta raclă a Marelui
Părinte, i-au cântat paraclisul, vărsând lacrimi fierbinţi ca să împiedice
planul cel rău al comandantului. Pe la miezul nopţii, când începea a 12-a zi a
lunii noiembrie, în care urmau să intre meşterii să lucreze, iată au început
tunete şi fulgere succesive. Atunci paznicul cazărmii Monezion a văzut un monah
cu o făclie aprinsă în mână apropiindu-se de el. Paznicul, conform
regulamentului l-a întrebat o dată şi încă o dată „Cine eşti tu? Şi unde te
duci?" Şi, pentru că nu a primit niciun răspuns, a tras piedica armei ca să îl
omoare. Atunci monahul îndată a răspuns: „Eu sunt Spiridon". Şi de îndată ce a
spus aceasta, l-a apucat de mână şi l-a aruncat afară la aşa numita Spianada al
oraşului Kerkira (Corfu), aproape de biserica Răstignitului. Acolo s-a trezit
drept, în picioare, precum era cu puşca lui. Şi îndată după aceasta a luat foc
depozitul cazărmii Monezion şi această explozie a distrus toate clădirile care
era înlăuntrul Castelului şi palatul comandantului şi toate cele din el. Iar
comandantul a fost găsit mort sub două grinzi, care l-au sugrumat ca şi cum ar
fi fost menite să săvârşească acest lucru. Iar teologul a fost găsit în afara
zidurilor cetăţii, în groapa în care se scurg şi se usucă toate murdăriile
haznalelor oraşului, având în mână ruşinea trupului lui, primind un preludiu
vrednic al plăţii pentru sfatul lui cel bun şi pentru conduita lui excelentă.
Au murit atunci şi mulţi bărbaţi şi femei, din slujba comandantului şi din
afara ei, cam nouă sute de suflete. În acelaşi timp s-au mai întâmplat încă
două semne înfricoşătoare.
Mai întâi: comandantul atârnase ca dar o candelă mare de argint în faţa
sfintelor moaşte, iar această candelă în aceeaşi noapte a dezastrului a căzut
jos pe podea şi i s-a distrus suportul, cu toate că era atârnată de un lanţ
foarte puternic - niciuna din multele candele care erau atârnate acolo,
nepăţind nimic. Se vede şi astăzi urma incidentului petrecut cu candela, adică
cu suportul ei. După ce a fost găsită căzută, ea a fost agăţată din nou mai
târziu şi rămâne mărturisitoare cu voce tăcută a evenimentului.
În al doilea rând: în acel ceas şi în momentul acela (după cum au
confirmat mai târziu cei care au cercetat aceasta) o săgeată de foc, adică un
trăsnet, a lovit tabloul comandantului din Veneţia şi l-a făcut scrum, fără să
păţească ceva rău vreun alt lucru din casă. Acest eveniment fraţii lui care
erau acolo şi rudele lui şi ceilalţi catolici laici şi clerici imediat l-au
interpretat ca fiind de rău augur pentru comandantul însuşi. Iar şeful
conducerii administrative veneţiene, episcopul catolic şi alţi oameni bogaţi şi
simplii cetăţeni, câţi locuiau în oraşul Kerkira (unde este şi palatul
episcopului catolic şi ale multor altora), toţi aceştia, zic, au dat poruncă să
fie ridicate din biserica sfântului materialele adunate acolo despre care am
vorbit înainte şi celelalte materiale pe care le pregătiseră, printre care şi
placa pentru Sfânta Masă, aducându-le le-au depozitat spre cinstire la Domo. Cu
alte cuvinte în biserica propriei lor Mitropolii, în aşa-numitul Altar mare.
Acolo se poate vedea că e aşezată jos, pe o parte, până astăzi. Căci soldatul,
adică paznicul garnizoanei Monezion, făcându-se ziuă, a strigat entuziasmat cu
voce mare şi a vestit zicând că Sfântul Spiridon a făcut aceste lucruri mari şi
înfricoşătoare şi cu uimire povestea întreaga întâmplare; catolicii,
nesuportând ruşinea, după trei zile l-au trimis în Italia.
Aceasta e relatarea înfricoşătorului şi colosalului eveniment săvârşit
în oraşul Kerkira de către apărătorul lui grabnic ascultător şi preasfântul
Spiridon al întregii Bisericii Soborniceşti. Acum trebuie să cercetăm în
amănunt şi cu grijă aceste evenimente, prin care #devine indiscutabil, pentru a
nu putea vrăjmaşii adevărului să pălăvrăgească spunând că s-a petrecut din
întâmplare incendierea depozitului, în urma căreia comandantul şi cei de lângă
el au murit.
Capitolul al II-lea.
Că explozia depozitului a fost cu adevărat lucrare a cerului
Atât pentru ortodocşii care locuiesc în insula Corfu, cât şi în
insulele din împrejurimi, adică în Kefalonia, Zakintos, Sfânta Mavra şi
celelalte şi chiar şi pentru toţi locuitorii Epirului Greciei, care se
învecinează cu această insulă (Corfu) nu avem nicio îndoială că toţi sunt
informaţi şi convinşi întru totul că acea distrugere a cetăţii nu s-a petrecut
din întâmplare, ci din pedeapsa cerului. Toţi cred cu tărie aceasta şi o
vestesc cu gura lor ortodocşilor străini care trec pe acolo şi îi aduc în Domo
de dragul istorisirii şi cu bucurie le arată pe ascuns cu degetul placa aşezată
acolo în altar. Aşadar, întreaga noastră luptă este nu numai să facem publică
minunea tuturor fraţilor noştri creştini, ci şi să dovedim că într-adevăr este
minune şi cea mai mare dintre minuni, nu pentru ortodocşii înşişi, care cu
recunoştinţă şi cu suflet smerit vor să o primească şi vor să Îl preaslăvească
pe Domnul, ci pentru acei insolenţi care uşor se obrăznicesc şi se împotrivesc
adevărului şi lucrărilor Sfântului Duh. Aşadar, este nevoie mai întâi să
descriem, pe cât este posibil, aceste locuri, cum arată. Apoi, pentru o mai
mare claritate a celor spuse vrem să publicăm şi planul acestor locuri, aşa cum
se mai păstrează în amintirea noastră şi pe care le-am vizitat de dragoste de a
învăţa.
Oraşul insulei Kerkira localnicii îl numesc hora (n.n. - în insulele ionice şi în Marea Egee hora este denumită
capitala insulei, acolo unde este centru administrativ). Cu acest nume apare
propriu-zis acest oraş, deosebindu-l de Varusia şi de Castelia, care se află în
afara lui. Hora, precum îi spun ei,
în vechime nu avea ziduri. Cea de azi este înconjurată de ziduri foarte puternice,
precum o confirmă şi geograful Meletie. Se află în partea nordică, faţă în faţă
cu Epirul. În ea locuieşte majoritatea poporului, atât greci cât şi italieni.
Ceilalţi locuiesc în afara Varusiei, unde sunt două cartiere: Garitsa spre est
şi Manduki spre vest. În hora este şi
biserica sfântului şi Mitropolia apusenilor. Acolo este Spianada, de care
aminteşte relatarea (minunii). Acolo se află şi biserica Răstignitului
menţionată mai înainte, construită acolo unde încep casele, venind dinspre
Spianada pe drumul principal al oraşului. Spianada se întinde în lungime pe o
distanţă mare, de la est la vest. Şi lăţimea ei este mare, întinzându-se de la
casele horei până la zidul de cetate dinspre nord. Este atât denivelat, cât şi
plat, aproape că reproduce suprafaţa matematică. Aşadar, întreaga hora este, aşa cum spuneam, înconjurată
cu zid foarte puternic. Acesta este udat în partea de nord de mare, căci se
află între insulă şi Epirul de vis-a-vis. În locul acesta al horei, adică în nord aproape de hora se află un ostrov, din care se
înalţă la o înălţime considerabilă două vârfuri şi se spune că de la aceste
două vârfuri şi-a luat numele şi insula întreagă - Vârfuri (Κορυφαί sau Κορυφοί
- de unde provine numele Corfu - n.n). Acest ostrov nu este pustiu: este chiar
o fortăreaţă. Acest ostrov nu e pustiu, ci este foarte populat.
Aceasta (fortăreaţa) pentru vrăjmaşi pedeştri are de jur împrejur cel
mai puternic zid de cetate, marea de o adâncime considerabilă. Cu privire la
vrăjmaşii de pe mare, ostrovul este înconjurat de un zid foarte puternic şi
foarte înalt. Fortăreaţa se numeşte de toţi Citadela, adică oraşul sau, ca să
zicem mai corect, acropole. La vreme de pericol promite în acest fel că este de
necucerit. De aceea acolo înăuntru, la subsolul celor două piscuri, este
depozitul întregii garnizoane Monezion şi de acolo comunică cu Kastelia şi cu
turnurile (n.n. - e vorba de mine subterane care comunică între ele şi
suprafaţa lor e cât tot oraşul vechi.)
Poarta acestui depozit întotdeauna este păzită, zi şi noapte, conform
regulamentului european, de un soldat anume, adică de un ostaş. Înăuntru este
şi generalaton, adică palatele comandantului şi ale multor altor ofiţeri.
Aşadar, zidul horei se află la o
aruncătură de piatră de zidul acropolei. Între ele se află marea, care le şi
desparte (n.n. - în două părţi distincte). În acropole oamenii intră şi ies pe
un pod de lemn, pe care jos (n.n. - când e coborât) îl susţin nişte coloane
construite, late cât este şi podul. Până la un anumit moment din noapte există
permisiunea să intre şi să iasă oamenii, dintr-o parte în alta şi înapoi, după
trebuinţa lor. Venind ora stabilită, se închid porţile, şi ale acropolei, şi
ale horei. Se închid, conform regulamentului şi obişnuinţei europene, într-atât
încât mai târziu să fie imposibil să intre sau să iasă cineva. Ştiind acestea,
adică după ce am descris locurile şi precum se văd ele în schiţă, cum să se
găsească un piroman cu atâta tupeu şi, prin urmare, cine să îndrăznească să
numească întâmplătoare o astfel de lucrare înfricoşătoare, pe care o înconjoară
atâtea alte minuni şi să o prezinte pretutindeni ca o acţiune înfricoşătoare a
cerului?
Cu toate acestea, să zicem pentru moment că din întâmplare şi nu din
mânie dumnezeiască a căzut fulgerul în Monezion. Soldatul cum a ajuns în
Spianada? Cum de şi-a părăsit postul şi nu şi-a făcut datoria, când ar trebui
să primească pedeapsa cu moartea cel care ar lipsi măcar pentru o clipă sau
pentru un motiv de la datoria lui? Dar şi cum a fost posibil de altfel să se
întâmple într-un moment, cu alte cuvinte la miezul nopţii, când porţile celor
două fortăreţe erau închise cum trebuie şi cu cea mai mare siguranţă? Mă
gândesc ce ar putea răspunde cel învinuit? Că pământul cutremurându-se, l-a
aruncat acolo, precum se întâmplă adesea cu explozibilul atunci când sunt
aruncate departe pietre mari? Chiar şi aşa, dar cum a rămas şi viu? Este
aproape cu neputinţă, în primul rând, de la acea zdruncinare foarte puternică a
pământului să poată rămâne viu; în al doilea rând, să fie aruncat pe o astfel de
distanţă, care poate să fie mai mare de o milă şi să poarte şi arma pe umărul
lui, cum voia să i se întâmple fără minune un astfel de lucru vrăjmaşului?
De ce numai candela comandantului a căzut pe pardoseală, cu toate că
era agăţată de un lanţ puternic, precum este ea şi se vede şi azi? Cred că vrei
pe ortodocşi prin aceasta să îi calomniezi, cum că ei au făcut această
uneltire, aflând de catastrofa întâmplată comandantului. Însă nu îşi are locul
în niciun caz o astfel de calomnie amară. Pentru că, mai întâi, au văzut căzută
candela în timpul utreniei şi, făcându-se ziuă, au aflat de moartea
comandantului. Şi apoi, ce ar fi câştigat dacă ar fi aruncat jos candela eu nu
pot să înţeleg. În fine, ce altceva îţi rămâne să mai calomniezi? Îndrăzneşti
să spui oare că şi incendierea tabloului comandantului din Veneţia s-a petrecut
din întâmplare? Însă cu adevărat o aşa de mare obrăznicie şi atâta
ingratitudine respingătoare faţă de semne atât de evidente cu nimic nu se
deosebeşte de a spune că toate acestea sunt minciuni şi chiar inexistente. Însă
nu, nu sunt minciuni. Explozia şi toate celelalte au avut loc cu siguranţă şi
acest lucru e mărturisit de vocea comună a locuitorilor din Kerkira care le-au
şi văzut şi au trăit acele momente de groază. Şi după aceştia aceste evenimente
sunt confirmate la unison de locuitorii insulelor vecine şi de vecinii din
Epir. Aşadar, să fie clar că a avut loc explozia şi toate celelalte, de nevoie
trebuie să mărturisim că toate acestea au constituit lucrări ale puterii
dumnezeieşti. Pentru că sunt aşa de multe, adică în primul rând explozia
depozitului, în al doilea rând mutarea soldatului, în al treilea rând căderea
candelei, în al patrulea rând arderea tabloului din Veneţia, în acelaşi timp,
în al cincilea rând modul în care a fost găsit omorât comandantul, adică de
cele două grinzi, care erau aşezate în aşa fel încât să îi strângă mortal gâtul
(să îl sufoce) din care ieşiseră acele ameninţări pline de mândrie; în al
şaselea rând acea azvârlire de necinste a teologului în afara oraşului în
mocirlă de acolo unde dormea liniştit şi acoperit, în siguranţă în palatele
domneşti. Zic că toate acestea şi probabil şi multe altele cine poate să le
considere a fi ilogice şi să susţină că s-au petrecut din întâmplare sau de la
sine? Imposibil, este imposibil ca toate acestea, prin absurd, să se petreacă
într-una şi aceeaşi noapte. Şi pentru că, aşa cum s-a arătat mai înainte, s-au
întâmplat în mod de netăgăduit, dar este imposibil să se fi întâmplat din
întâmplare, neapărat orice gură potrivnică trebuie să mărturisească faptul că
toate au constituit lucrări ale Atotputernicei drepte a Celui Preaînalt, căci
toate s-au petrecut în acelaşi timp, în locuri diferite, spre unul şi acelaşi
scop, adică să nu aibă loc acea lucrare foarte rea, aşa cum nici nu a mai avut
loc.
Dacă cumva comandantul ar fi fost găsit pur şi simplu mort sau din
cauza cutremurului acropolei sau fără cutremur, nu puteam oare imediat să avem
o bănuială mare că poate a avut parte de o asemenea moarte din pedeapsă
dumnezeiască, căci nici cererile preoţilor nu le-a acceptat, ci i-a înfricoşat
că îi va trimite în temniţe şi nu vor mai vedea soarele, nici hotărârile
sfântului nu le-a crezut, ci a preferat sfatul răului său sfătuitor şi pentru
aceasta Sfântul Spiridon, marele făcător de minuni, i-a luat viaţa, ca să nu
pună în practică dorinţa lui cea rea? Da, cu siguranţă, pe bună dreptate,
pentru toate acestea o bănuială mare şi puternică a mâniei lui Dumnezeu ne-a
dat numai moartea lui. Însă acum când avem atâtea semne mari, care fiecare în
parte este o mare minune, unde mai rămâne vreo îndoială că explozia şi prin
urmare moartea comandantului a constituit într-adevăr o lucrare a mâniei
dumnezeieşti? Căci cum să nu fie minune să cadă candela fără niciun motiv, şi
numai cea a comandantului, nu alta? Cum să nu fie minune a se uni două lemne
lipsite de suflet pentru a-l sufoca pe comandant? Cum nu e minune să fie găsit
teologul în afara palatelor, în afara zidului în acea mocirlă foarte urât
mirositoare? Cum să nu fie minune că trăsnetul a lovit în aceeaşi clipă şi a
ars portretul lui, adică al comandantului, în Veneţia? Da, cu siguranţă, toate
acestea sunt minuni şi toate fac indiscutabilă dumnezeirea primei minuni, adică
a exploziei. Însă ceea ce îmi umple sufletul de bucurie şi mă face să strig
împreună cu Zorobabel cel de Dumnezeu înţelepţit şi să spun: „Binecuvântat este
Dumnezeul adevărului; adevărul rămâne şi e valabil în veci şi trăieşte şi
durează în vecii vecilor", faptul în care am întreaga mea încredere şi deja
trâmbiţez cântecul de biruinţă împotriva vrăjmaşilor adevărului e mutarea
soldatului. A ştiut cu siguranţă Sfântul Părinte că este posibil să se audă
împotriva acestei minuni dumnezeieşti voci blasfemiatoare, de aceea înainte de
toate celelalte el l-a mutat în afara Spianadei viu pe paznic, ca să-l aibă
apoi predicator foarte curajos şi cu glas foarte puternic al celor pe care le-a
auzit, le-a văzut şi pe care el le-a păţit. Deci, spune tu, bunule ostaş, cine
a dat foc depozitului? „Id San Spiridon ha fatto questo
teribile caso" (Sfântul Spiridon a făcut acest lucru
înfricoşător). Astfel, făcându-se ziuă, el a strigat cu înflăcărare,
spunând că „eu l-am văzut cum venea spre mine cu o făclie aprinsă în mână", şi
celelalte, precum le-am spus în istorisire. Alături de predica soldatului a
mărturisit şi un conducător veneţian, care locuia în hora. Şi a mărturisit, spunând că în acel ceas s-a întâmplat să fie
afară pe terasa lui şi a văzut trei flăcări de foc, care au ieşit din
clopotniţa bisericii Sfântului Spiridon şi au lovit exact în fortăreaţă şi
imediat a luat foc depozitul şi a urmat acel mare cutremur. Acesta e adevărul
care învinge toate şi care astupă cu desăvârşire orice gură - şi el e
mărturisit chiar şi de tăcerea şi reţinerea celorlalţi catolici. Pentru că dacă
nu erau convinşi de vestirea soldatului şi nu îi stăpânea o frică aşa de mare,
ci o considerau doar o simplă întâmplare, de ce au ridicat din biserica
sfântului materialul adunat acolo şi nu au continuat spre a termina o astfel de
lucrare, pe care ei o considerau şi o numeau preasfântă şi dumnezeiască?
Desigur, de aceasta trebuia să se îngrijească episcopul catolic, ca şi cap al
Bisericii lui, ca să primească din partea tuturor laudă neasemuită. Însă nu
numai că nu au mai îndrăznit să facă aşa ceva, însă le-au şi luat de acolo cu
cea mai mare grabă. Şi într-adevăr adevărul biruie peste toate. Aşa de bine au
înţeles că a fost mânia Sfântului Spiridon încât, nemaiputând suporta să o
vestească acel soldat catolic cu toată îndrăzneala, cu cea mai mare repeziciune
l-au scos de pe insulă şi l-au trimis în Italia.
Au înţeles-o şi au confirmat-o bine chiar şi rudele comandantului
Andrei Pizani. Am cunoscut între locuitorii din Kerkira un om amabil, bun şi
creştin, pe nume Nikoletos, de loc din Rodostamos, deja în vârstă; acesta îmi
spunea că plecând odată la Veneţia a mers şi în casa acelui comandant Andrei
Pizani, care a murit în mod violent. A găsit o soră de-a lui, a vorbit cu ea şi
în discuţie a venit vorba şi de numele Sfântului Spiridon. „Şi am văzut, zicea
el, un lucru ciudat. În loc să văd evlavie, respect, frică a acesteia faţă de
sfânt, am văzut că s-a tulburat, s-a supărat devenind o femeie mândră, plină de
mânie şi de aversiune faţă de persoana sfântului din pricina uciderii fratelui
ei Andrei." Astfel că nu numai din semne de netăgăduit, ci şi din partea
vrăjmaşilor de neîmpăcat ai credinţei noastre ortodoxe, care au suferit o
asemenea ruşine incomparabilă şi de nevindecat, prin toţi în orice caz s-a
dovedit şi a devenit foarte cert că distrugerea acropolei a constituit lucrarea
minunatului şi preaminunatului Spiridon. Şi cine vrea să nege acest adevăr atât
de răsunător în mod cert va da dovadă de neruşinare, ca să nu spun de lipsă cu
totul de judecată şi de indolenţă.
Capitolul al III-lea,
Că această minune a dumnezeiescului Spiridon este într-adevăr o
Judecată obiectivă a cerului între cele două Biserici, Răsăriteană şi Apuseană
Că distrugerea acropolei a constituit lucrare a mâinii lui Spiridon s-a
dovedit deja în capitolul anterior cu toată cercetarea posibilă. Şi în toate
felurile a fost recunoscută şi mărturisită, chiar şi de către vrăjmaşii înşişi.
Însă din ce cauză s-a întâmplat şi tot se vorbeşte despre ea din nou o spunem:
ca să nu construiască ighemonul cel trufaş în biserica Sfântului Spiridon altarul
la care se gândise. Astfel a cerut Sfântul Spiridon şi în prima noapte, astfel
a spus şi în a doua, când i s-a arătat în vis comandantului, sfătuindu-l sau
mai bine spus poruncindu-i să renunţe la planul pe care acesta şi-l pusese în
minte; cu alte cuvinte să nu pună în practică hotărârea lui cea nelegiuită,
adică nevrând să construiască în sfânta lui biserică, acolo în partea dreaptă,
altarul lui cel nelegiuit şi urât de Dumnezeu, pentru că vrea ca el să se
răzgândească, căci nu va avea nici un folos (n.n. - făcând lucrarea aceasta).
Comandantule nebun, nesocotitule Andrei Pizani, de ce folos ţi-a fost mărinimia
vedeniei nemincinoase? De ce ai o comportare atât de obraznică faţă de cei ce
te roagă fierbinte să nu faci o inovaţie nemaiauzită până atunci? Pentru ce
(n.n. - spui) ameninţări şi înfricoşări împotriva bunilor preoţi ai Sfântului
Ierarh, care te roagă cu toată smerenia? Măcar de nu ai fi fost convins de
neroziile prosteşti ale sfătuitorului tău fără de Dumnezeu. Căci, cu toate că
erai anima persa (un suflet corupt, pierdut), nici nu ai vrut să fii lipsit
atât de brusc de lumina vieţii de acum. Şi iată că hotărârea sfântului s-a
împlinit. Comandantul şi cei din jurul lui au fost omorâţi. Dorinţa (de a construi)
altarul a rămas neîmplinită. Acum îmi este clar că nu este o greutate mare a se
gândi fiecare că Biserica Sfântului Spiridon a reprezentat şi reprezintă mereu
Biserica Răsăriteană cu toate învăţăturile ei. Şi iarăşi (n.n. - îmi este clar)
că prin acel altar este reprezentată Biserica Apuseană cu toate învăţăturile ei
şi cu papa al ei. Cu siguranţă aceasta este starea lor şi altfel nu poate să
fie. Altarul îl reprezintă pe papa şi sinodul mincinos florentin, adică adaosul
Sfântului Simbol (Filioque) şi jertfa cu azimă şi prefacerea (darurilor) fără
invocare (epicleză) şi toate celelalte inovaţii. Sfântul Spiridon se mânie şi
mânios respinge altarul. Prin urmare cu acesta şi prin acesta a respins şi pe
papa şi Florenţa şi toate celelalte, adică tot răul început al inovaţiilor
papiste. Şi, iată, creştini ortodocşi, creştini ai Bisericii Răsăritene, fii
foarte autentici, această minune nu este doar o minune, adică nu este una
dintre acele minuni care arată puterea adevăratului Dumnezeu, cu toate că face
şi aceasta, ci cu adevărat este o Judecată nepărtinitoare a Cerului. Este
Judecată prin care Cerul de sus a arătat astăzi care dintre cele două Biserici
susţine adevărul dumnezeiesc, adică dintre cele două care ţine neclintit
dogmele primite de la Dumnezeu şi apostolice şi tradiţiile apostolice şi
patristice şi care le-a stat împotrivă şi le-a răsturnat pe toate acestea şi cu
relele ei inovaţii a devenit pricină ca Biserica cea una să se sfâşie în două
părţi opuse şi ostile între ele. Şi aproape că nu există nimeni care să nu ştie
această dezbinare dureroasă şi foarte rea dintre cele două Biserici, adică cea
Răsăriteană şi cea Apuseană. Creştinii noştri mai mult neştiutori, cu toate că
nu ştiu clar cutare şi cutare, ştiu însă şi le e clar că francii (adică catolicii
- n.n.) nu cred precum credem noi. Dimpotrivă, cu vrăjmăşie francii, şi cei
învăţaţi şi cei neînvăţaţi, ne numesc schismatici pe noi răsăritenii. Aşadar,
astăzi Cerul a judecat din înălţimi cine sunt cu adevărat eretici rău slăvitori
şi schismatici şi vrednici de focul veşnic. Disputele care au avut loc de la
început, încă din zilele preasfântului Fotie (cel Mare - n.n.) şi de-a lungul a
o mie de ani şi chiar mai mulţi, întotdeauna au avut loc cu fervoare foarte
mare, din partea ambelor părţi, nu numai prin voci vii, dar şi prin dese
scrisori, toate disputele, zic, astăzi s-au sfârşit. Astăzi Cerul, prin dreapta
celui de sus şi marelui apărător al Ortodoxiei, Sfântul Spiridon, în mod vădit
şi foarte clar a hotărât că Biserica Răsăriteană este ortodoxă, preacinstită,
apostolică şi sfântă. Iar cea Apuseană dimpotrivă este rău-credincioasă,
eretică, fără de nicio cinste, papistă şi vicleană. Căci, dacă nu ar fi fost
astfel, de ce Spiridon alungă afară din biserica lui altarul ei, nu într-un mod
mai moderat, ci în cel mai înfricoşător, într-un mod prin care a arătat câtă
ură, câtă #retragere, câtă mânie are faţă de acea biserică a făcătorilor de
rău, distrugându-i şi nimicindu-i ca rău-credincioşi şi trufaşi pe toţi cei
care cu obrăznicie vin înaintea lui? Dacă nu ar fi fost aşa, de ce pe
sfătuitorul cel rău al comandantului, care îl sfătuia şi îl îmbărbăta, nu numai
că l-a ucis, dar şi în murdăria cea mai scârboasă l-a aruncat, precum i s-a
întâmplat, fiind rostogolit fără de nicio cinste?
Au încetat, zic au încetat polemicile şi disputele (certurile)
nenumărate; căci, da, astăzi cu adevărat cerul a adeverit şi a arătat în mod de
netăgăduit ca fiind foarte adevărate, foarte expresive toate cele pe care mai
întâi le-a scris Sfântul Fotie împotriva catolicilor. Astăzi Cerul cu judecata
lui nepărtinitoare a lăudat şi a hotărât şi bine şi drept şi conform canoanelor
a făcut apoi Sfântul Serghie care a şters din diptice pomenirea Papei. Astăzi
Cerul cel preaînalt a confirmat şi a pecetluit luptele raţionale şi bătăliile
şi toată acea atitudine eroică şi nemaiauzită a Sfântului Marcu al Efesului şi,
dimpotrivă, (astăzi cerul) a respins, a anulat şi a zădărnicit maşinaţiunile de
sabotaj ale Florenţei împotriva adevărului evanghelic. Într-un cuvânt, astăzi
Dumnezeu, Dumnezeul minunilor, pentru a doua oară a despărţit lumina de
întuneric: de partea luminii este Biserica Răsăriteană şi de partea
întunericului e zarva Apuseană; (a despărţit) adică între adevărul cel
prealuminos al dogmelor cereşti, pe care, precum le-a primit, la fel le păzeşte
Biserica Răsăriteană şi între minciuna cea preaîntunecată a ideilor
învăţăturilor satanice pe care le-a adus şi le ţine Biserica Apuseană. Creştini
ortodocşi, cei care locuiţi în cele patru părţi ale lumii, auziţi, aflaţi că victoria
e cu noi, cei smeriţi; că a fost nimicită tăria celor puternici. A căzut
indolenţa celor mândri şi semeţi. „Aceştia (n.n. - se laudă) cu carele, aceştia
cu caii lor, iar noi cu numele Domnului (ne vom mări)." Şi apoi ce? „Aceştia
s-au împiedicat şi au căzut, iar noi ne-am sculat şi ne-am îndreptat." Şi cu
adevărat astăzi ortodocşii din Kerkira au văzut, ca şi vechiul Israel,
scufundaţi şi îngropaţi pe vrăjmaşii lui Dumnezeu şi pe cei ai lor. Aşadar, să
cântăm şi noi astăzi cu gura noastră cântarea lui Moise în mod armonios şi
sărbătoresc, cântând şi zicând: „Să lăudăm pe Domnul, căci cu slavă s-a
preaslăvit. Mâna Ta cea dreaptă, Doamne, i-a sfărâmat pe vrăjmaşi şi cu
mulţimea slavei Tale i-ai nimicit pe cei potrivnici. Ai trimis mânia Ta, i-a
mâncat pe ei ca pe o trestie. Ai întins dreapta Ta şi i-a înghiţit pământul;
minunat eşti, Doamne, Cel ce faci minuni în chip preaslăvit. Cine este asemenea
Ţie între dumnezei, Doamne? Cine Ţi se aseamănă în putere?" Şi eu împreună cu
profetul cel cu prea mare glas strig azi către întreaga Biserică a ortodocşilor:
Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, aleasă mireasă a lui Hristos,
Biserică Răsăriteană; căci slava Domnului peste tine a răsărit. Saltă şi te
bucură, căci Domnul a lăsat nedreptăţile tale şi ruşinea de mulţi ani din
partea vrăjmaşilor tăi.
Popoare semeţe şi îndărătnice ale catolicilor, neamuri mândre şi
ofensatoare, popoare ale cultului papist, voi care vă mândriţi înaintea
împărăţiilor şi puterilor pământului şi cu dispreţ insuportabil batjocoriţi
robia noastră, voi care şi bogăţia înţelepciunii celei din afară vă mândriţi că
o posedaţi, Latinilor, vrăjmaşi neîmpăcaţi ai Bisericii Răsăritene, înţelegeţi
şi vă plecaţi. Astăzi aţi cunoscut şi aţi înţeles că cu noi este Dumnezeu, cu
noi e Adevărul Hristos, cu noi este Duhul Adevărului; cu noi, zic, cu cei
smeriţi, cei istoviţi, cu cei împotriva cărora aţi luptat şi aţi uneltit mereu
în mii de feluri. Înţelegeţi aceasta astăzi şi în mod silit, înţelegeţi şi vă
smeriţi sub mâna puternică a lui Dumnezeu; aici nu mai sunt numai cuvinte, cu
care să vă lăudaţi, căci puteţi să răspundeţi la un cuvânt cu o sută, aşa cum
v-aţi lăudat la pseudo-sinodul de la Florenţa; nu sunt urzeli sofiste, nu sunt
silogisme aristotelice. Sunt lucrări ale mâinii dumnezeieşti; sunt lucrări pe
care nici o tehnică sofistă nu poate să le deturneze sau denatureze? Şi, deci,
ce la ce vă gândiţi? De ce rămâneţi în acele învăţături urâte de Dumnezeu,
pentru care în mod vădit şi de netăgăduit Sfântul Spiridon v-a alungat departe
de sfânta lui biserică, adică departe de Biserica Sobornicească, departe de
Hristos, departe de Preasfântul Său Duh? Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă fii ai
oamenilor; întoarceţi-vă la religia primită de la Dumnezeu. Nu vă ruşinaţi să
mărturisiţi pe faţă amăgirea voastră satanică şi să acceptaţi dogma ortodoxă a
purcederii Duhului Sfânt.
Scoateţi adăugirea preamârşavă din Sfântul Simbol al credinţei.
Renunţaţi la azima iudaică de la jertfa cea nesângeroasă. Găsiţi de cuviinţă să
vă botezaţi prin trei afundări, ca să nu rămâneţi nebotezaţi numai cu
stropirea. Nu vă limitaţi doar la cuvintele domneşti (ale Domnului) în
prefacerea Darurilor ca să nu deveniţi adoratori de pâine, fără invocarea
Dumnezeiescului Duh. Nu privaţi fără niciun drept şi fără nici o omenie pe creştinii
laici de la Potirul Vieţii, stabilind legi împotriva Stăpânului Hristos.
Treceţi sub tăcere mitul focului curăţitor (al purgatoriului - n.n.); nu
atribuiţi Maicii lui Dumnezeu ceea ce nu îi pricinuieşte laudă şi faţă de
Scriptură e cu totul împotrivă, adică faptul că de la zămislire a fost fără
păcatul strămoşesc (n.n. - imaculata concepţie). Să se smerească şi Papa cel
egal cu Dumnezeu şi să mărturisească cu recunoştinţă că este episcop al Romei,
dar niciodată şi Capul întregii Biserici. Că este responsabil şi subordonat al
Sinoadelor Ecumenice, nu judecător şi mai presus de ele. O astfel de pocăinţă
foarte bună şi plăcută lui Dumnezeu să faceţi, vă strigă şi vă îndeamnă această
lucrare mai presus de fire şi minunată a Ierarhului Spiridon. Aceasta îi vădeşte
că sunt mincinoşi impostori toţi cei pe care îi slăviţi ca sfinţi şi mai presus
decât sfinţii, (faptul că) au scris foarte tăios împotriva Bisericii Răsăritene
sau, ca să spun mai bine, împotriva Sfântului Duh, fel de fel (de lucruri).
Desigur, printre toţi ceilalţi cei mai tăioşi au fost Bonaventura cel
calomniator şi Toma sofistul. De la care voi numiţi pe unul ca pe un Serafim,
iar pe altul ca pe un Înger. Aşadar, astăzi puteţi să îi cunoaşteţi că sunt
desigur satanici, diavoleşti, mincinoşi şi şarlatani, vrăjmaşi ai adevărului,
apărători ai minciunii şi anatematizaţi de toate Sfintele Sinoade Ecumenice şi
materie a focului veşnic. Şi cu adevărat, creştinilor, nu trebuia să se
întâmple aceasta? Adică nu trebuia să simtă catolicii, nu trebuia să se trezească?
Nu trebuia să dobândească o frică mântuitoare, văzând şi auzind această
adevărată hotărâre a Cerului, gândindu-se că aşa cum se află acum sunt
lepădaţi, respinşi şi înstrăinaţi de Dumnezeu şi de sfinţi? Da, cu siguranţă de
nevoie aceasta trebuia să facă. Dar vai de ei: ei chiar s-au arătat nesimţitori
la acel tunet ceresc. Ei au vrut mai bine să imite cerbicia lui Faraon cel
înnebunit de Dumnezeu: au vrut mai degrabă să apară ca adepţi ai cărturarilor
şi fariseilor neascultători şi încăpăţânaţi, care văzând minunile de netăgăduit
ale lui Iisus, nu numai că nu au crezut în El, ci în orice fel căutau să Îl
calomnieze ca făpturi. Şi mă opresc să le mai spun şi mai departe celor ce nu
au auzit în întregime un astfel de lucru extraordinar sau l-au auzit, dar nu şi
întâmplările acelea care îl fac şi mai îngrozitor şi vrednic să săvârşească o
astfel de lucrare. Vorbesc de cei care au trăit acele spaime inimaginabile,
căci au văzut cu ochii lor acele lucruri teribile şi extraordinare şi cu
urechile lor au auzit cuvântarea bunului soldat şi ei înşişi au mutat
materialul ca să nu păţească şi ei ceva asemenea sau mai rău. Pe aceştia în
principal (mai ales), zic, îi chinui, pe cei care au vrut mai degrabă să o
considere drept o întâmplare delicată# decât să se gândească că a fost, precum
cu adevărat a şi fost o hotărâre a Cerului care nu poate fi trecută cu vederea.
Căci catolicii sunt lepădaţi (de Dumnezeu - n.n.). Pe aceştia, pe aceştia eu îi
plâng, pe ei îi acuz. Pe aceştia şi profetul Isaia îi consideră că sunt cu
totul insensibili, zicând: „Le-a dat ochi să nu vadă şi urechi să nu audă, ca
nevăzând ochii lor şi neauzind urechile lor..."; ca „înţelegând să se întoarcă şi
îi voi vindeca pe ei"; iată cu cine s-au asemănat adepţii Bisericii Apusene şi
cu cine sunt asemenea. Nu ca şi cum Domnul, Singurul iubitor de oameni, care
vrea ca tot omul să se mântuiască, nu ar vrea mântuirea acestora, ci vrea să
dezvăluie prin acestea că au căzut în rău, că s-a împietrit inima lor
nesocotită, că îngâmfarea şi viclenia lor blestemată goneşte orice gând bun, nu
lasă să intre deloc harul lui Dumnezeu. Şi de aceea nici nu pot să simtă, nici
să se întoarcă la adevăr şi să găsească mântuirea veşnică. Aşadar, ce urmează?
Cu siguranţă urmează aceasta: că după judecata Cerului nu îşi mai au rost nici
disputele, nu mai poate rămâne nicio îndoială despre catolici. În mod declarat,
fără tăgadă, indiscutabil catolicii sunt lepădaţi, excluşi, vrăjmaşi şi străini
de Dumnezeu şi de sfinţii Lui. Cel puţin acest silogism îl dovedeşte şi făclia aprinsă
a lui Spiridon.
Capitolul al IV-lea
Epilog, cuprinzând un sfat pentru conaţionali
Deci, acea minune a Sfântului Spiridon a constituit o adevărată
judecată a Cerului, prin care şi palpabil şi inteligibil a lepădat şi a
retezat, ca fiind putrezită şi stricată de groaznicul papism, Biserica
Apuseană, din plinătatea Bisericii celei Una, Sfinte, Soborniceşti şi
Apostoleşti. S-a dovedit astfel în chip foarte strălucitor, cu toate că cei
fricoşi se poate să nu priceapă aceasta, ci să rămână ca şi satana, nepocăiţi
şi neîndreptaţi, lucru care într-adevăr în sine este jalnic. Harul atotputernic
al lui Iisus Hristos să îi aducă în simţire. Acum e timpul să îmi îndrept
cuvântul spre voi, fraţii mei; şi desigur spre voi, fraţii mei ortodocşi, care
sunteţi răspândiţi în oraşe şi locuri diferite ale Europei. Ale acestei Europe
în care azi năpădeşte indiferenţa cea mai atee a teiştilor urâţi de Dumnezeu.
Deci voi, iubiţilor, după ce aţi ruşinat cu uşurinţă, prin lucrările minunate
şi extraordinare ale Sfântului Spiridon, pe papistaşii cei neruşinaţi, vă
sfătuiesc, fraţilor, să ţineţi înseşi aceste (minuni) ca pe nişte arme văzute,
recunoscute şi de nebiruit împotriva teiştilor atei, ca să nu băgaţi în seamă
acele suflete depravate, ci cu toate puterile voastre să ţineţi credinţa lui
Hristos. Acea credinţă, zic, care a învins Lumea, care a îmblânzit leii, care
i-a făcut pe lupi miei, care a pus sub propriul ei jug capetele împăraţilor.
(Să ţineţi) Credinţa aceea care a scos idolatria de pe întreg pământul, care a
făcut de ruşine înţelepciunea Lumii, care i-a arătat peşti fără de glas pe
ritorii cei mult vorbitori, care a sădit în lume cunoaşterea unei Dumnezeiri triipostatice.
(Să ţineţi) Credinţa aceea care i-a învăţat pe oameni iubirea desăvârşită faţă
de ceilalţi, virtutea adevărată, adică adevărata înţelepciune, smerenia ca şi
Hristos, dreptatea cea mai exactă, nădejdea vieţii veşnice. O, credinţă
dumnezeiască, o, credinţă preasfântă! O, credinţă mai strălucitoare decât
soarele! Cum s-au întunecat şi se întunecă, în lumina ta de amiază cea
neschimbată, ateii cei nebuni, după blestemul profetului Osie? Cum să nu fie
vrednici de plâns cei care nu respectă dumnezeirea ta? Care minte poate să
priceapă sau care limbă ar putea să înfăţişeze în cuvânt înfricoşătoarea
pedepsire a acestor antihrişti (căci cu adevărat sunt antihrişti) care, fiind
lipsiţi de cap, precum spune proverbul, stau împotrivă lucrărilor şi
eforturilor şi împlinirii iconomiei întrupate a lui Hristos? Cu siguranţă, câte
sunt cununile, recompensele şi premiile date de Dumnezeu înţelepţiţilor
propovăduitori de Dumnezeu Apostoli, tot atâtea sunt şi pedepsele şi chinurile
acestor teişti luptători împotriva creştinilor şi întunecaţi de Dumnezeu.
Fugiţi, fraţilor, de aceştia ca de foc. Fugiţi de contactele sociale cu ei, că
sunt vătămătoare de suflet, feriţi-vă de citirea cărţilor lor potrivnice lui
Dumnezeu. „Fiule, bea apă din ulciorul tău." Astfel îţi porunceşte Duhul Sfânt
(Cel pe care teiştii cei înnebuniţi, departe de Dumnezeu, Îl consideră ca şi pe
Iisus Hristos, Care nu este Duh); bea, zice, apă din vasul tău, adică învaţă-te
din gurile Sfintei tale Biserici, de la Sfinţii Apostoli, de la Părinţii cei
purtători de Dumnezeu, de la Sfintele Sinoade şi înainte de toate de la
Sfintele Scripturi. Să nu preferi aberaţiile lui Voltaire în faţa înţelepciunii
dumnezeieşti a lui Pavel. Să nu îi asculţi pe atei, ci ascultă-l pe Hrisostom,
pe Vasile, pe Atanasie, pe Grigorie. Nu lua în seamă experienţele filosofilor
de acum, ci mai bine ia faptele Sfântului Spiridon, sprijină-ţi mintea ta acolo
unde sunt toate cele infailibile, pe observarea ciudatei eclipse a Soarelui
(notă - vrea să spună eclipsa soarelui din timpul răstignirii lui Hristos), pe
care a făcut-o marele Dionisie cel cu minte înaltă (notă - adică Areopagitul)
şi găseşte-ţi acolo mântuirea ta. Sprijină-ţi cugetarea pe apologia pentru
creştini pe care a scris-o Iustin Martirul şi Filosoful către împăraţii Romei.
Nu lua în seamă pălăvrăgelile acelor atei, ci să ai mereu în minte faptele
eroice ale sfinţilor mucenici şi bărbăţia lor mai presus de fire şi
statornicia; (să ai în minte) luptele supraomeneşti şi de lungă durată ale
cuvioşilor bărbaţi, pe care nu le-ar fi putut răbda dacă n-ar fi fost convinşi
că îi aşteaptă, după răsplătiri nemuritoare, bunuri veşnice şi fără de sfârşit,
„pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu
s-au suit, acestea sunt cele pe care Dumnezeu le-a pregătit celor ce Îl iubesc
pe El"; iubiţilor, la acestea să vă gândiţi, acestea să le cercetaţi şi
pregătiţi-vă faptele voastre (n.n. - faceţi fapte bune) spre apărare în acea zi
înfricoşătoare, ferindu-vă de prostia teatrală, de petreceri, de râsete, de
dansuri, de jocuri şi de orice senzualitate trupească, căci prin toate acestea
se împrăştie smerenia dumnezeiască, pleacă frica lui Dumnezeu şi astfel îşi
face loc Voltairismul, ateismul, adică rădăcina şi izvorul oricărei fapte
nelegiuite.
Domnul Iisus Hristos, Împăratul veacurilor şi Creatorul tuturor, şi al
celor cereşti şi al celor pământeşti, Cel ce a pătimit în trup pentru noi şi
ne-a biruit nepăsarea prin bunătatea Sa, să ne lumineze, fraţilor, şi pe voi şi
pe noi şi să ne învrednicească să avem întotdeauna înrădăcinată în inima
noastră frica Lui, ca El, ca o lumină nestinsă, să ne conducă la tot lucrul
bun, pentru a fi (găsiţi) plăcuţi înaintea Lui în ziua aceea a Venirii Sale
celei înfricoşătoare şi slăvite; da, fie, fie (aşa), pentru rugăciunile marelui
şi fierbintelui apărător al credinţei ortodoxe, ale Sfântului Spiridon. Amin.
Schiţă (plan)
Informaţie despre sfintele moaşte, în ce fel au ajuns în Kerkira.
Faptul că preasfintele moaşte ale dumnezeiescului Spiridon se află în
Kerkira e cunoscut tuturor, relatarea care urmează vrea să facă cunoscut modul
în care au fost aduse acolo, pentru că mulţi necunoscând aceasta se întreabă în
cel fel au ajuns acolo.
Dintr-o carte a cuiva tipărită în Veneţia:
În timpul căderii Constantinopolului (1453), în timp ce alţii luând
alte lucruri de preţ au fugit de acolo, un preot pe nume Gheorghe Kaloheretis,
care era paroh la biserica în care erau păstrate moaştele Sfântului Spiridon şi
al Sfintei Teodora Împărăteasa şi alte câteva, luându-le a coborât până în Epir
şi de acolo în Kerkira (care încă nu era împrejmuită cu ziduri), având împreună
cu el şi trei fii ai lui: Filip, Marcu şi Luca.
După moartea acestuia, cei trei fii ai lui au împărţit sfintele moaşte:
şi în vreme ce Filip şi Luca au luat partea lor din moaştele sfântului ierarh
(Spiridon), Marcu le-a luat pe ale Sfintei Teodora şi altele; împărţirea a avut
loc în 12 martie 1480.
Marcu a dăruit moaştele Sfintei Teodora comunităţii locuitorilor
Kerkirei în 11 ianuarie 1483.
Filip a moştenit de la Marcu celelalte cinstite moaşte pe care (acesta)
le avea, precum (s-a spus) mai sus şi a plecat cu corabia la Veneţia. A primit
Dukale (cu alte cuvinte scrisori domneşti) de împuternicire ca să ducă acolo,
în Veneţia, moaştele Sfântului Spiridon, însă lacrimile locuitorilor Kerkirei
i-au înmuiat aşa de tare inima încât şi-a schimbat hotărârea şi a rămas aici.
Autorităţile locale greceşti atunci i-au dat (biserica) Arhanghelul, în
care a aşezat sfintele moaşte, slujind în ea, urmaşii săi moştenind dreptul de
a sluji ca preoţi la moaştele sfântului.
Preotul acesta Filip a murit, lăsând în urmă o fată orfană cu numele
Asimina; Luca, cel care era împreună moştenitor al sfintelor moaşte ale
Sfântului Spiridon, a dăruit partea lui din moştenire nepoatei lui Asimina,
fiica părintelui Filip, fratele său, pentru a creşte zestrea ei printr-o
asemenea comoară. Mulţi s-au străduit, însă unul singur a primit premiul (n.
tr. - s-a căsătorit cu fata), nobilul Stamatios Vulgaris. Actul dotal a avut
loc în 13 martie 1521.
În anul 1527, din dorinţa unei persoane din conducerea administrativă a
Corfului, Nicolae Vragadinos, s-a construit biserica lungă de 14 picioare, lată
de 6 picioare, în care au fost mutate moaştele sfântului de la Biserica
Arhanghelului.
În vremea asediului lui Barbarosa au luat moaştele spre păstrare
înlăuntrul palatului cetăţii, într-o biserică a Sfinţilor Doctori fără de
arginţi, în care s-a refugiat pentru a fi ocrotită şi familia Vulgareilor şi
preoţii slujitori. După asediu au mutat din nou moaştele în biserica lui (a
sfântului).
Asimina a născut doi copii, Nicolae şi Artemie, care au devenit preoţi,
Filip şi Andrei, care au murit; ea a menţionat într-un Testament pe care l-a
făcut, stabilind că moaştele sfântului să rămână în neamul Vulgareilor;
testamentul a fost făcut în 25 noiembrie 1571.
Au dărâmat biserica sfântului din ordinul Principelui, când acesta a
hotărât să înconjoare cu ziduri hora,
stricând (dărâmând) tot acel cartier; şi atunci au mutat moaştele sfântului în
biserica Sfântului Nicolae al străinilor, din Garitsa (biserica lui Spinula).
Şi în anul 1577 a fost construită biserica lui în hora.
Artemie a primit funcţia de protopop în anul 1605. Prin Toma Motzanega,
un om iubitor de Dumnezeu a adus din Veneţia o raclă de cristal (cristalina îi
spun localnicii, pentru că are deasupra un geam - n.n.), considerând că este
necuviincios să fie purtat în procesiune sfântul ţinut în braţele unui preot şi
să se înnegrească astfel de la tămâierea cea multă.
Aşadar, am aflat din această relatare în cel fel au ajuns sfintele
moaşte ale făcătorului de minuni Spiridon în insula Kerkira. Ne mirăm din nou în
ce fel au venit de la Constantinopol şi e foarte posibil să fi fost aduse
acestea (moaştele), precum şi multe altele la porunca împăratului; a cărui
împărat, este nesigur; afară dacă au fost mutate din porunca împărătesei, lucru
care trebuie să se fi întâmplat înainte să cucerească Ciprul catolicii; căci
dacă aceia deja stăpâneau, ar fi fost imposibil să se întâmple aşa ceva (n. tr.
- să fie mutate moaştele) şi mai degrabă ar fi vrut să le mute ei în Italia,
dacă voiau ca ele să se afle acolo. Se pare că în timpul căderii comune
catolicii stăpâneau Ciprul. Aşadar, rezultă că înainte de stăpânirea
catolicilor (moaştele) trebuie să fi fost în Constantinopol.
Mare şi nespusă este pronia lui Dumnezeu cel sfânt, pe care El o are
faţă de Biserica Sa; căci l-a trimis acolo în Kerkira pe acest sfânt
preaminunat nu din alt motiv, ci ca să fie o graniţă înfricoşătoare, o nouă
sabie de foc care să ţină departe de paradisul cel inteligibil pe papistaşii
cei neruşinaţi, care cu toată neobrăzarea vor să intre în propriile noastre
biserici şi să ne transmită şi nouă din contaminările lor; precum i-au târât pe
vitejii ciprioţi în mod tiranic în societatea lor cea contaminată, deja de
peste două sute de ani, după mărturia lui Iosif Vrienios; şi precum pe sărmanii
cretani i-a făcut să nu aibă nici măcar un episcop, o insulă aşa de mare, ci
i-au obligat să meargă la insula Kithyra, vai, ce stare jalnică, ca acolo să
fie hirotoniţi preoţii; şi această suferinţă au îndurat-o din partea acelor
cinstiţi şi calmi veneţieni şi acestea le suferă şi acum ortodocşii cei
înrobiţi sub stăpânirea acestora, nepermiţându-li-se nici lor să aibă arhiereul
lor propriu, pentru ca nu cumva în timp să ajungă să fie supuşi (n. tr. -
papistaşii) de către comunitatea lor (n. tr. - a ortodocşilor); şi adesea cu
stăpânire tiranică construiesc altare în bisericile ortodocşilor; dumnezeiescul
Spiridon, pe care îl avem la mijloc între noi, Răsăriteni şi Apuseni, în
Kerkira nu i-a lăsat să se unească unii cu alţii, sau ca să spunem mai bine pe
aceia nu i-a lăsat să se unească cu noi în orice mod vor ei ; (I se cuvine) mulţumire
bunului Dumnezeu pentru că ne-a izbăvit pe noi de această durere în veci;
fraţilor, eu fiind mişcat de râvnă dumnezeiască, pentru folosul nostru al
tuturor, am făcut cunoscută această minune mai presus de fire a Sfântului
Spiridon, cu consideraţiile care au urmat; împreună cu aceasta, mişcat de
aceeaşi râvnă am alcătuit şi slujbă de biruinţă la această (minune) ca
mulţumire lui Dumnezeu şi sfântului Său, care în chip minunat cu mână puternică
a distrus născocirile celor nelegiuiţi; slujba trebuie să fie cântată în ziua a
doisprezecea a lunii noiembrie, căci în această noapte, care face trecerea spre
ziua a 12-a s-a săvârşit această nenorocire preadorită de ortodocşii greci; fac
cunoscut faptul că această sărbătoare plină de mare bucurie nu poate fi ţinută
în ţinuturile papistaşilor; deci trebuie cântată în locurile pe care ei nu le
stăpânesc, ci sunt libere de sub stăpânirea papală; aceasta o spunem nu
stabilind legi, ci povăţuindu-vă în mod frăţesc ceea ce este bine şi drept şi
folositor. Şi, deci, toţi cei care aveţi râvnă pentru ortodoxia cea primită de
la Părinţi, împotriva catolicilor celor răucredincioşi, şi evlavie la Sfântul
Spiridon, dublaţi-vă vocile voastre de biruinţă şi de mulţumire pentru a ţine
locul acelor fraţi ai noştri care nu pot să îşi arate prin voci puternice
durerea din inima lor. Deci, cântaţi-I Domnului cu strigăte de bucurie,
cântaţi-I cântare nouă, căci cu adevărat lucruri noi şi minunate a făcut Domnul
spre umilirea papiştilor celor îngâmfaţi şi mândri; a Căruia este slava în
veci. Amin.
(Nota editorului: Am ales să aşezăm prologul Sfântului Atanasie din Paros la sfârşitul relatării despre minunea Sfântului Spiridon, pentru a uşura lecturarea textului.)
Prolog
Tuturor cititorilor acestei cărticele,
fraţilor mei în Hristos şi fiilor adevăraţi
ai Preasfintei Maicii noastre Biserici a Răsăritului,
eu, smeritul ei autor, le doresc, deşi sunt nevrednic,
sănătate, pace şi mântuire veşnică...
În anul 1795, Theodorit, destructorul Bibliei canonice, dintr-o pricină
oarecare mi-a scris. Cu acest prilej mi-a scris pe lângă aceasta că ruda lui,
Theodor, cel numit Mustatzas, a hotărât să tipărească operele Sfântului
Grigorie Palama; eu i-am răspuns că operele Sfântului Grigorie Palama sunt gata
de tipărit de altcineva şi am zis că, pentru că domnul Theodor este zelos la
cele bune, am şi eu două lucrări, pregătite pentru tipar şi, dacă vrea, i le
trimit de îndată ce primesc asentimentul lui. Am primit răspuns că le primeşte
cu multă bucurie. Le-am trimis în acelaşi an, adică în 1796, adică lucrarea „Judecata
cerului" şi „Viaţa Sfântului Clement", în scopul de a constitui amândouă un
singur volum. Am primit imediat răspuns că le-au primit şi nu numai aşa pur şi
simplu, ci ca un debut sfânt, ca pe un liman sfânt şi alte asemenea. Desigur am
primit şi scrisoare separată de la Theodor însuşi, care începea exact cu aceste
cuvinte: „Mai demult am primit
scrisoarea şi vă mulţumesc pentru urările dar şi pentru faptul că prin aceasta
ne-am cunoscut; am citit ceea ce îmi cereţi şi vă asigur că le trimitem şi le
tipărim"; datorită mărimii lor, trec
peste cele pe care mi le-a scris Theodorit în cele cinci scrisori ale lui, pe
care le păstrez pe toate; în fine, pentru că prietenii mei buni m-au burduşit
cu promisiunile lor foarte vii şi grase şi repetate, ce s-a întâmplat, ce au
făcut? Iată ce s-a întâmplat şi ce au făcut: după ce din anul 1796 până în anul
1804 (operele) au stat în mâinile lor, acum, pe la mijlocul lunii mai trecute,
mi le-a trimis de la Muntele Athos bunul Theodorit, aşa precum i le-am trimis
eu, adică scrise de mână, netipărite. Însă (se poate întreba cineva aflat în
faţa unei întâmplări neaşteptate) care sunt motivele pe care le-a invocat? Ele
sunt acestea: mai întâi a scris că le-a uitat în Bogdania, când a plecat de
acolo, în al doilea rând a scris că stăpânul Sutzos l-a distrus pe Theodor şi
nu i-au rămas bani ca să tipărească aceste cărţi (pentru „Apocalipsă" a avut
bani şi i-au mai şi rămas); în al treilea rând i-a spus mitropolitului de
Tripoli că le-a pierdut şi de îndată ce s-au găsit apoi, prin intermediul Prea
Sfinţiei Sale m-a întrebat ce aş vrea să facă cu ele. Cine poate, să pună de
acord aceste trei afirmaţii într-un singur adevăr. Pe lângă acestea, care
pentru mine sunt ireconciliabile, urmează şi această ciudăţenie: preaiubitul
meu domn Calinic, arhimandritul din Lipsia, i-a scris acestui Theodorit să i le
trimită lui (manuscrisele) şi prea cuvioşia sa, dăruindu-le mie, vrea să
găsească o soluţie pentru a le tipări. A primit răspunsul lui Theodorit că vrea
să i le trimită şi aştepta să le ia cu negustori (cât despre mine, toate mi
le-a declarat arhimandritul în martie acum doi ani) apoi, în loc să le trimită
în Lipsia, le-a trimis în Hios, precum am mai menţionat; iată cu ce oameni
nenorocul meu m-a încurcat, în legătură cu aceste opere bune şi folositoare
multora, deja de ani de zile, cam de opt, şi am fost batjocorit şi înşelat de
aceştia, cum n-a păţit-o nimeni de la altcineva vreodată de la astfel de oameni.
Aşadar, pentru că Dumnezeu nu a binevoit să fie tipărite pentru public de
astfel de oameni aceste istorisiri minunate, se tipăresc deja din bunăvoinţa
lui Dumnezeu pe cheltuiala acestor creştini iubitori de Dumnezeu şi de fraţi
din Hios, pentru mântuirea lor sufletească şi a înaintaşilor lor. Se publică,
deci, într-un singur volum, „Judecata
cerului" şi „Viaţa misionarului
Clement", şi acesta, ca om integru, fiind o judecată a cerului, prin
atitudinea şi mărturisirea lui minunată că Duhul Sfânt purcede numai din Tatăl;
căci sfinţenia lui este, fără îndoială, lucrare a cerului care în mod vădit i-a
pecetluit şi i-a validat luptele şi cuvântările pe care le-a ţinut în Moravia
împotriva papistaşilor rău-credincioşi, precum puteţi vedea toate acestea citind
sfânta lui viaţă.
Primiţi, fraţii mei, cu bucurie această cărticică folositoare de
suflet, mai ales în aceste timpuri când indiferenţa respingătoare revarsă
pretutindeni răceală de moarte în sufletele celor mai simpli.
Minunile, pentru cei cu minte, sunt dovezi ale atotputerniciei
dumnezeieşti. Şi aceasta cu ajutorul, aşa cum am spus mai înainte, al
dumnezeiescului Spiridon şi prin lucrarea foarte neobişnuită săvârşită în
Constantinopol pentru Mântuitorul, primiţi, zic, cu bucurie şi citind şi folosindu-vă,
rugaţi-vă şi pentru fraţii care, pentru folosul comun, au pus la dispoziţie
cele necesare (n.n. - banii pentru tipărirea cărţii) şi (rugaţi-vă) şi pentru
noi, nevrednicii, care mişcaţi de zelul dumnezeiesc, am muncit cu hărnicie la
acestea pentru slăvirea şi lauda Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu
Tatăl Lui şi cu Duhul Sfânt, în vecii vecilor. Amin.
Traducerea în limba română a fost făcută părintele Ciprian Staicu (Veria), fiind revăzută de părintele Gheorghe Konispoliatis (Corfu).