CUVÂNTUL STAREŢULUI PARTENIE DE LA MĂNĂSTIREA ATHONITĂ SFÂNTUL PAVEL DESPRE SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL.
CUVÂNTUL A FOST ROSTIT ÎN TIMPUL SFINTEI LITURGHII, OFICIATE LA HRAMUL CUVIOASEI PARASCHEVA, PE ESPLANADA DIN FAŢA CATEDRALEI MITROPOLITANE.
DIN MOTIVE LESNE DE ÎNŢELES PENTRU CEI CE ŞTIU CÂTE CEVA DESPRE COMPORTAMENTUL “POLITIC CORECT” AL ECUMENIŞTILOR, UN PARAGRAF CE STIGMATIZA EREZIA ECUMENISMULUI ŞI CONTESTA SUCCESIUNEA APOSTOLICĂ, PREOŢIA ŞI TAINELE CELOR DIN AFARA BISERICII A FOST OMIS.
“BRAVO, MĂRTURISITORILOR!” ŞI DACĂ DE DUMNEZEU NU VĂ TEMEŢI, MĂCAR DE OAMENI RUŞINAŢI-VĂ!
DEJA NE ŞTIE O LUME ÎNTREAGĂ: http://aktines.blogspot.com/2010/10/blog-post_5688.html (VIDEO)
IATĂ PARAGRAFUL CENZURAT:
Prin aceste cuvinte, el a pecetluit condamnarea a ceea ce astăzi se numeşte „ecumenism” şi, în acelaşi timp, a destrămat mitul existenţei „succesiunii apostolice” în afara Bisericii Soborniceşti. Unde nu există „adevărul şi moştenirea mărturisirii de credinţă”, nu există nici un fel de Biserică Sobornicească – şi, implicit, nici preoţie, nici Botez, nici Taine. Această teză se regăseşte în textele şi lucrările de-Dumnezeu-insuflate ale Sfinţilor Părinţi, în Sfintele Canoane şi în Vieţile Sfinţilor. Să nu ne înşelăm! Nu poate fi vorba de vreo succesiune apostolică atât timp cât nu există şi credinţă apostolică, deoarece învăţătura Bisericii Ortodoxe ne spune că harul dumnezeiesc este necreat, este expresia veşnică a Fiinţei lui Dumnezeu, cea cu neputinţă de descris – este har nezidit şi dumnezeiesc, în înţeles real şi ontologic! În consecinţă, atunci când noi, creştinii ortodocşi, vorbim despre har, vorbim despre ceea ce ne putem împărtăşi din Dumnezeu noi, oamenii cei muritori şi zidiţi.
TEXTUL INTEGRAL:
Preafericite Părinte Patriarh al Romaniei, Daniel, Înalt-Preasfinţite Părinte Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, Teofan, Preasfinţiţi Părinţi Arhierei, iubiţi fraţi întru Hristos, onorate autorităţi, binecuvântat popor al lui Dumnezeu.
Suntem profund marcaţi de prezenţa noastră aici la Iaşi, în acest mare şi vestit oraş al României, împodobit cu mânăstiri minunate şi biserici strălucitoare. Aceasta o datorăm în primul rând binecuvântării date de Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, căruia îi mulţumim călduros, şi în al doilea rând faptului că la această luminoasă şi mare sărbătoare a Sfintei Parascheva, ocrotitoarea Iaşului şi a Moldovei, Înalt-Preasfinţitul Părinte Mitropolit Teofan a avut deosebita purtare de grija de a ne invita să aducem moaştele cele de-har-izvorâtoare ale Sfântului Maxim Mărturisitorul care se păstrează de veacuri în mănăstirea noastră, a Sfântului Pavel, una dintre cele douăzeci de mănăstiri suverane ale Sfântului Munte Athos.
„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Mat. 10:32-33).
Aceste cuvinte ale Domnului nostru Iisus Hristos s-au încrustat adânc în inimile tuturor ce L-au iubit pe Dumnezeu, jertfindu-se pe sine pentru apărarea Adevărului Bisericii noastre, moştenirea cea mai de preţ lăsată nouă de Hristos. Unul dintre aceştia este şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, care s-a dovedit un mare apărător al credinţei ortodoxe – deşi era simplu monah – deoarece timp de aproape 25 de ani a fost principalul exponent al acesteia, mărturisind două voinţe în Persoana lui Hristos, într-o vreme de mare cumpănă pentru Biserică.
Sfântul Maxim s-a născut la Constantinopol în anul 580, dintr-o familie nobilă, şi a avut parte de cea mai înaltă educaţie din vremea sa. Împăratul Heraclie (610-641) l-a rânduit ca secretar al său, dar după câţiva ani el a părăsit înaltele dregătorii de la curte şi s-a făcut monah într-o mănăstire din Hrisopolis, în apropiere de Constantinopol. A fost apoi pus egumen al acelei mănăstiri. În anul 627, Împăratul Constans a emis „Typosul” prin care se interziceau orice discuţii despre una sau două voinţe şi lucrări în Hristos. După cum se ştie, Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon, precum şi Sinodul al V-lea Ecumenic din Constantinopol condamnaseră erezia monofizită. Cu toate hotărârile sinodale şi legiuirile drastice impuse de împăraţi, monofizitismul nu a dispărut, ci s-a răspândit în Siria, Palestina, Egipt, Mesopotamia şi Armenia – provincii ce s-au rupt de Imperiul Bizantin, iar bisericile lor de comuniunea cu Biserica Ortodoxă. În veacul al VII-lea, Împăratul Heraclie, ce era de neam armean, şi Patriarhul Piros au încercat să atragă de partea lor populaţiile monofizite prin exprimări teologice împăciuitoare cu felul lor de gândire, temându-se să nu piardă cu desăvârşire din componenţa Imperiului acele provincii răsăritene. Ca soluţie de rezolvare a crizei, a fost născocit monotelismul şi, ca o consecinţă a acestuia, monoenergismul. Atunci Serghie şi Piros au redactat „Ekthesi”, un text cu conţinut monotelit, intenţionând reunirea şi realipirea bisericilor monofizite răsăritene la Imperiul Bizantin. Sinodul de la Lateran, a condamnat monotelismul, iar Sfântul Maxim a fost reprezentantul cel mai de frunte din acel Sinod. Din această pricină, el a fost arestat şi dus la Constantinopol împreună cu cei doi ucenici ai săi. A fost acuzat, fără dovezi, de complot politic şi surghiunit într-o cetate a Traciei, Vizia.
A fost rechemat în Constantinopol pentru noi cercetări şi, după refuzul său de a semna „Typosul”, Sfântul Maxim a fost trimis iarăşi în exil, la Pervera. După şase ani, a fost chemat din nou în cetatea împărătească şi, după ce a refuzat pentru a treia oară să se supună poruncii împărăteşti, a fost anatematizat şi torturat. După aceea, a fost aruncat în temniţă pe jumătate mort, iar a doua zi i s-a tăiat limba de-Dumnezeu-înţelepţită cu care a mustrat rătăcirile ereticilor. Dar Dumnezeu, Cel ce „nebuni arată a fi pe cei înţelepţi” şi „din gura pruncilor săvârşeşte laudă”, i-a dat credinciosului Său mărturisitor darul de a vorbi, mai presus de fire, chiar şi fără limbă – mai limpede decât înainte. Umplându-se de ruşine şi mânie, ereticii i-au tăiat şi mâna cea dreaptă, apoi l-au târât aşa prin toată cetatea, spre batjocura tuturor. După aceea, l-au trimis iarăşi în surghiun, fără purtare de grijă, fără haine şi mâncare. În cele din urmă, l-au închis într-o temniţă din cetatea Shimaris. După trei ani de suferinţe, Sfântul Maxim şi-a dat cu bucurie sufletul în mâinile lui Hristos, pe Care L-a iubit din tinereţile sale şi pentru Care a suferit chinuri atât de grele.
***
Din impresionanta viaţă a Sfântului Maxim, deosebim trei componente de bază ce caracterizează mărturisirea ortodoxă: frica lui Dumnezeu, adevărata smerenie şi curajul mărturisirii. El nu a cedat în faţa chinurilor, pricină pentru care şi moartea sa rămâne o mărturie veşnică a luptei purtate. Mărturisind Adevărul, Adevărul l-a slobozit de patimi şi l-a unit cu Dumnezeu şi cu toţi sfinţii. A suferit până la moarte ca să nu accepte minciuna şi să nu ascundă, de frică, Adevărul. „Mincinos este cel ce tăgăduieşte că Iisus este Hristosul” (1 Io. 2:22), ne spune Sfântul Evanghelist Ioan. Sfântul Maxim s-a luptat nu doar să-L mărturisească pe Hristos înaintea oamenilor, nu doar să fugă de păcat, ci şi să păstreze nealterată puritatea dogmei. Iar puritatea dogmei înseamnă răspândirea directă a mesajului Evangheliei, propovăduit de apostoli şi transmis nouă de către sfinţi: faptul că Cuvântul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Dumnezeu desăvârşit fiind, în toată plinătatea Dumnezeirii Sale, a binevoit din dragoste să Se întrupeze şi să Se facă Om desăvârşit. În nici un caz nu s-ar putea pune la îndoială şi tăgădui deplina Dumnezeire şi Egalitate cu Tatăl a lui Hristos, din pricina slăbiciunii trupului omenesc luat odată cu întruparea Sa.
Sfântul Maxim, acest mare Părinte al Bisericii, a contribuit magistral la dezvoltarea limbajului teologic în privinţa celor două voinţe în Persoana lui Hristos. El a scris zeci de lucrări de o însemnătate teologică covârşitoare, dintre care enumerăm în treacăt: „Cuvânt ascetic”, „400 capete despre dragoste”, „Întrebări şi răspunsuri”, „Mistagogia” etc., multe dintre ele fiind cuprinse şi în Filocalie. În toate aceste lucrări, cu o iscusinţă teologică fără seamăn şi o uimitoare limpezime, Sfântul Maxim a expus în chip strălucit Hristologia. Râvna sa pentru apărarea Ortodoxiei a fost rodul îndelungatei sale nevoinţe din pustie. Îmbogăţit cu experienţe duhovniceşti înalte şi încercat în luptele ascetice, el şi-a asumat să ridice pe umeri greutatea teologică a înfruntării ereziei monotelite. Sfântul Maxim, al cărui nume e sinonim cu mărturisirea adevărului, rămâne o figură eroică şi luminoasă a Bisericii. Împăraţi, episcopi şi sinoade l-au condamnat din pricină că nu şi-a abandonat mărturisirea credinţei şi nu s-a lăsat purtat de valurile stârnite de vânturile unui compromis politic confortabil.
Astăzi, unele cercuri politice şi bisericeşti doresc unitatea creştinilor. Împăraţii de atunci doreau, la fel, o unitate, un front comun cu potrivnicii lor, trecând cu vederea deosebirile teologice ce-i despărţeau. Din pricina acestor compromisuri făcute de împăraţii de atunci, de dragul unei aşa-zise reconcilieri, au apărut acele erezii împotriva cărora a luptat Sfântul Maxim. Întărit în Adevăr, el a stat împotrivă la toate ameninţările puternicilor vremii, atât politici cât şi bisericeşti. Toate Patriarhiile vechi din Răsărit acceptaseră compromisul. Sinoadele episcopilor anatematizau pe oricine le era împotrivă, cu aprobarea tacită a Basileului şi Senatului.
Lupta Sfântului Maxim are valoare nu doar pentru acele vremuri, ci şi pentru noi, cei de astăzi, deoarece el ne-a arătat ce trebuie să facă orice creştin, în orice vreme: creştinul trebuie să-L mărturisească pe Hristos înaintea oamenilor prin cuvinte şi fapte; niciodată să nu-L tăgăduiască sau să-L vândă, sau să mărturisească un „Hristos fals”. Când prigonitorii eretici i-au cerut Sfântului Maxim să tacă, el le-a răspuns: „A trece sub tăcere cuvântul este totuna cu a te lepăda de Hristos, fiindcă Duhul Sfânt grăieşte prin gura proorocului: «Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă» (Ps. 18:3). Prin urmare, cuvântul ce nu vine la arătare nu este cuvânt adevărat”. Mântuirea în ansamblul ei depinde nu doar de credinţa inimii, ci şi de mărturisirea acestei credinţe, după cum ne învaţă dumnezeiescul Apostol: „Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Rom. 10:10).
Cu toţii ştim că au fost vremuri în trecut când părea că lumina Ortodoxiei s-a stins de peste tot. Dar, de fiecare dată, Dumnezeu a ridicat câte un mărturisitor neînfricat, prin care credinţa a biruit. Astfel au fost Sfinţii Vasile cel Mare, Athanasie şi Chiril ai Alexandriei, Grigorie Teologul, Ioan Damaschin, Theodor Studitul, Grigorie Palama, Marcu al Efesului şi mulţi alţii. Proslăvindu-i pe aceşti mărturisitori ca sfinţi, Biserica ne dă vieţile lor drept exemple de urmat. În zilele noastre, în aceste vremuri de confuzie şi rătăcire, vieţile lor strălucesc ca nişte faruri pentru a ne călăuzi pe calea cea dreaptă.
Sfântul Maxim a mărturisit credinţa ortodoxă într-o epocă ce are multe asemănări cu cea a noastră. Politica basileilor de atunci urmărea înfăptuirea unirii politico-sociale a imperiului – ceea ce se urmăreşte şi astăzi. Mijlocul de realizare a acestui lucru a fost sprijinirea ereziei monotelite. Au fost folosiţi şi oameni din Biserică, care au susţinut erezia de dragul unor oportunităţi lumeşti. Ei credeau că fac, chipurile, un pogorământ ecleziastic. Să nu uităm însă niciodată cuvintele Sfântului Maxim, care spunea: „Domnul nostru Iisus Hristos a numit Biserica Sa Biserică Sobornicească deoarece ea păstrează Adevărul şi mărturisirea credinţei”.
Prin aceste cuvinte, el a pecetluit condamnarea a ceea ce astăzi se numeşte „ecumenism” şi, în acelaşi timp, a destrămat mitul existenţei „succesiunii apostolice” în afara Bisericii Soborniceşti. Unde nu există „adevărul şi moştenirea mărturisirii de credinţă”, nu există nici un fel de Biserică Sobornicească – şi, implicit, nici preoţie, nici Botez, nici Taine. Această teză se regăseşte în textele şi lucrările de-Dumnezeu-insuflate ale Sfinţilor Părinţi, în Sfintele Canoane şi în Vieţile Sfinţilor. Să nu ne înşelăm! Nu poate fi vorba de vreo succesiune apostolică atât timp cât nu există şi credinţă apostolică, deoarece învăţătura Bisericii Ortodoxe ne spune că harul dumnezeiesc este necreat, este expresia veşnică a Fiinţei lui Dumnezeu, cea cu neputinţă de descris – este har nezidit şi dumnezeiesc, în înţeles real şi ontologic! În consecinţă, atunci când noi, creştinii ortodocşi, vorbim despre har, vorbim despre ceea ce ne putem împărtăşi din Dumnezeu noi, oamenii cei muritori şi zidiţi.
Adevărata unitate are sorţi de izbândă doar atunci când se face mai întâi unirea în credinţă, în dogme, în cult. Acesta este prototipul unităţii în Biserica primară. Diversitatea nu poate fi acceptată decât în probleme minore, legate de tradiţii şi obiceiuri locale.
Iubiţi credincioşi, să privim cu credinţă neclintită la pilda Sfântului Maxim şi a celorlalţi mărturisitori! Să ne luptăm pentru a dobândi smerenia, blândeţea şi dragostea lor, pentru ca atunci când va trebui să ne mărturisim credinţa să avem îndrăzneală în mărturisirea noastră şi să ne luăm răsplata în viaţa cea veşnică.
Fie ca rugăciunile şi mijlocirile Sfântului Maxim Mărturisitorul şi ale Sfintei Parascheva care este atât de cinstită şi la care aveţi atâta evlavie, să ne acopere şi să ne întărească pe noi pe toţi în Adevărul credinţei noastre ortodoxe. Amin!
Login