Familia Ortodoxa
Am aflat de la cititorii noştri că în cadrul unor dezbateri privind chestiunea calendarului a fost adus în discuţie şi sfântul stareţ athonit Gheron Iosif Isihastul, cunoscut românilor mai ales prin scrisorile sale, publicate în limba română la Editura Bizantină sub titlul generic Mărturii din viaţa monahală. Încercând să-şi justifice propria stare de neascultare faţă de Biserică, unele voci îl prezintă ca fiind un părinte „zelotist”. În cazul ortodocşilor aflaţi „pe vechi”, a fi zelotist nu se traduce simplu prin ceea ce numim în România stilist (vechi-calendarist) – pentru că Sfântul Munte, Patriarhia Ierusalimului, Rusia, Serbia, ş.a. s-au opus schimbării calendarului şi slujesc după vechiul calendar, dar păstrează comuniunea cu întreaga Biserică Ortodoxă. Într-o primă accepţiune, la Sfântul Munte, zelotişti s-au numit toţi aceia care, neprimind noul calendar, au încetat şi pomenirea patriarhului de la Constantinopol (atitudine adoptată în primă fază şi de Cuvios). Cu timpul, s-a cristalizat un zelotism extremist, caracterizat prin neascultarea faţă de ierarhie, tăgăduirea valabilităţii Sfintelor Taine ale tuturor acelora care slujesc „pe nou” şi respingerea comuniunii cu toate Bisericile Ortodoxe „oficiale”.
Am considerat de mare folos publicarea pentru prima oară în limba română a capitolului Despre calendar, dintr-o lucrare biografică închinată Bătrânului Iosif de către ucenicul său iubit Stareţul Efrem Filotheitul, una dintre personalităţile cu mare autoritate duhovnicească în zilele noastre. Stareţul Efrem s-a stabilit în America unde a înfiinţat peste 20 de mănăstiri ortodoxe, făcând să înflorească pustiurile de peste ocean. Mulţumim pe această cale părinţilor români de la Chilia Buna-Vestire, Schitul Lacu –Athos, pentru bunăvoinţa cu care ne-au pus la dispoziţie traducerea făcută după originalul grecesc. Nădăjduim să fie de folos tuturor acelora care caută cu sinceritate adevărul.
Fiilor, rugăciune! Rugăciune, părinților, ca să ne descopere Dumnezeu și să nu facem vreo greșeală. Ceea ce ne va descoperi Dumnezeu, aceea vom primi.
Gheron Iosif Isihastul
Una dintre izbânzile înţelepte ale Starețului Iosif a fost luarea unei poziții corecte în problema calendarului, care în acea vreme devenise foarte acută, de vreme ce acesta organizează viața istorică și liturgică a Bisericii.
Conducerea revoluționară a lui Gonata, prin ordinul regal din 18 ianuarie 1923, a hotărât, din motive politice, să înainteze la introducerea noului calendar în statul grec. Firește, Biserica putea să respecte vechiul calendar pentru anul liturgic. Cu puține zile mai târziu însă, pe data de 3 februarie 1923, Patriarhia Constantinopolului propunea printr-o enciclică Bisericilor Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului, Serbiei, Ciprului, Greciei și României revizuirea calendarului bisericesc.
Prin urmare, la 10 martie 1924, Sfântul Sinod al Bisericii Greciei a hotărât să revizuiască calendarul bisericesc, cu excepția perioadelor Triodului și Penticostarului, care aveau să fie rânduite după Pascalie. Această sinteză a fost numită, nu fără probleme liturgice, noul calendar iulian sau îndreptat. Astfel, și Bisericile Alexandriei, Antiohiei, României și Bulgariei au primit noul calendar, în ciuda împotrivirilor venite din partea poporului credincios. De fapt, această înnoire a pricinuit schisme în Biserică, formându-se așa-numitele „biserici vechi-calendariste”, rană care nu s-a cicatrizat nici până astăzi.
Timp de 11 ani cei de pe stilul vechi au fost cu totul lipsiți de vreo conducere bisericească, neavând episcopi. Dar Biserica fără episcop nu este socotită Biserică. Însă în 1935 episcopul Florinei, Hrisostom Kavuridis, s-a rupt de Biserica oficială și a intrat în cea a vechilor calendariști. Acest pas a fost salutat de către zelotiști cu multă bucurie, fiindcă în felul acesta dobândeau și un cap pentru biserica lor.
Această pildă a sa au urmat-o apoi Gherman al Dimitriadei și Hrisostom al Zakinthului. Acești trei episcopi au înaintat apoi la hirotonia altor patru episcopi noi, printre care a fost și monahul Matei de la Schitul Sfântului Vasilie din Sfântul Munte.
Până în 1937, printre vechii calendariști a existat o mare nedumerire: dacă cei de pe stilul nou trebuie să fie socotiți schismatici sau nu. Până atunci nu au avut niște puncte de vedere clare.
Hrisostom al Florinei socotea că majoritatea credincioșilor erau de partea celor care ţineau calendarul vechi. Prin urmare, nu ar fi fost cu neputință ca Biserica oficială să fi revenit la vechiul calendar, dacă zelotiștii ar fi păstrat o poziție de protest mai înțeleaptă, fără extremisme și lipsă de tact. Astfel, prin enciclica sa oficială Hrisostom a declarat că maica vechilor calendariști era Biserica Greciei și că de acolo primeau Harul și că poziția lor era una de protest.
Însă atunci când a declarat că Tainele celor de pe stilul nou sunt valide, vechii calendariști s-au despărțit în două tabere vrăjmașe: cei moderați, care îl urmau pe Hrisostom al Florinei, și cei extremiști, care îl urmau pe Matei Karpathakis și susțineau că Tainele Bisericii oficiale sunt invalide.
Între cele două tabere exista destulă vrăjmășie. Desigur, zelotiștii aruncau asupra lui Hrisostom al Florinei nu puține anateme și blesteme.
Într-o zi, părintele Vartolomeu, care era un ieromonah din tabăra lui Hrisostom al Florinei, l-a vizitat pe Stareț (Gheron Iosif) și a voit să discute cu el problema calendarului. Însă Starețul, care era omul păcii și al rugăciunii, nu voia aceasta și de aceea i-a spus: „Renunță la discuția asta, căci vom spune cuvinte grele și ne vom mâhni”. Celălalt însă insista și începuse să spună cele ale sale despre calendar. Și așa cum se așteptase Starețul, s-a și petrecut. Și-a pierdut pacea și a rostit cuvinte tăioase împotriva lor.
Apoi, când a mers la chilia sa ca să se liniștească, simțea ca și cum ar fi pierdut puțin Harul și îi venea greu să se războiască împotriva demonilor. Experimentat în cele duhovnicești cum era, a înțeles că ceva nu mergea bine. Atunci s-a întors cu stăruință la scăparea sa cea dintotdeauna, rugăciunea. S-a nevoit cu lacrimi, durere și cu smerenie adâncă pentru a primi răspuns. S-a luptat timp de mai multe ceasuri în rugăciune și după ce a simțit la sfârșit puțină pace, a mers să se odihnească. În somn i-a arătat Dumnezeu următorul vis, așa cum ne-a povestit el însuși: „Se făcea că mă aflam pe o fâșie a Sfântului Munte intrată în mare și care era amenințată să fie scufundată de valuri. Mă întrebam cum de am ajuns în acel loc atât de primejdios și cugetam înfricoșat că de vreme ce acea fâșie se desprinsese de Munte și se clătina de valuri, peste puțin avea să se scufunde, iar eu să mă înec, deoarece valurile începuseră deja să acopere stânca. Lângă mine însă vedeam Muntele uriaș, Athonul, ce spărgea orice val al mării. Atunci cugetam în sinea mea ca de îndată ce se va apropia stânca de Munte, să sar pe acesta, după care nu aveam de ce să mă mai tem. Și astfel, cu primul prilej ce s-a ivit, am sărit pe pământul tare al Muntelui. Și într-adevăr, peste puțin stânca cea mică a fost înghițită de mare, iar eu am spus ușurat: «Slavă Ție, Dumnezeule!». Și îndată m-am trezit”.
Când s-a trezit a înțeles tâlcuirea visului și de atunci a început a tăgădui corectitudinea poziției sale de mai înainte. Dar și părintele Efrem Katunakiotul, când s-a rugat pentru aceeași problemă, a fost înștiințat de o voce puternică, care i-a spus: „În persoana lui Hrisostom al Florinei ai renegat toată Biserica”. În chip asemănător, puțin mai târziu, Starețul Iosif a auzit în timp ce se ruga o voce dumnezeiască, zicându-i: „Biserica se află la Patriarhia Ecumenică, la Constantinopol”.
Astfel, au înțeles că lucrurile nu stăteau așa cum spuneau vechii calendariști și că Tainele celor de pe stilul nou sunt valide. Atunci au hotărât să-i ceară mitropolitului Florinei iertare în scris. Starețul a scris o scrisoare în care a cerut iertare și pe care a semnat-o el împreună cu obștea sa, precum și obștea părintelui Nichifor. Kalatzis însă a voit a adăuga încă ceva la sfârșit, și anume cuvintele: „Pe voi vă considerăm a fi Biserică Ortodoxă…”. Astfel, au semnat și acel adaos, după care i-au dat scrisoarea, căci acesta avea să iasă afară din Sfântul Munte, ca să o dea în mâinile mitropolitului Florinei. Iar acesta le-a răspuns apoi că i-a iertat. De atunci Starețul Iosif împreună cu obștea sa a preferat starea moderată a floriniștilor. […]
Astfel, începând cu anul 1937 Starețul a început să primească ambele calendare, deși a continuat să rămână zelotist. Această poziție faţă de problema calendarului o avea şi atunci când am mers să rămân lângă dânsul. Puțin mai târziu însă, la 13/26 martie 1950, a fost emisă o nouă enciclică semnată de patru episcopi vechi-calendariști: Hrisostom al Florinei, Gherman al Cicladelor, Hristofor al Hristianopolului și Policarp al Diavliei. Enciclica am citit-o eu, fiindcă Starețul nici măcar să o citească nu a vrut, deși era zelotist. Printre altele erau scrise și următoarele: „Tainele săvârșite de cei de pe stilul nou, ca unii ce sunt schismatici, sunt lipsite de Harul sfințitor. Pentru aceasta pe nici un neocalendarist nu se cuvine să-l primiți în sânurile Sfintei noastre Biserici și, prin urmare, nici să-l ajutați, fără o mărturisire a acestuia în care să osândească înnoirea neocalendariștilor și să declare Biserica acestora schismatică. Cât privește cei botezați de înnoitori, să fie botezați cu Sfântul Mir de proveniență ortodoxă, care se găsește din belșug la noi…”.
Când am citit acestea m-au cuprins fiorii. Am socotit pe cel care a scris enciclica a fi un călău. Vechii calendariști renegaseră nu numai unul sau doi episcopi, ci întreaga Biserică a Greciei, care nici până astăzi nu a încetat să aibă legături canonice cu toate Bisericile Ortodoxe. De îndată ce am citit enciclica – era noapte, iar Starețul își termina privegherea -, am mers și i-am spus:
– Gheronda, în enciclică scrie asta și asta.
– S-a terminat! Ne retragem! Aceștia au căzut pe dinafară. Nu se poate ca adevărul lui Dumnezeu să fie acesta. Va trebui să luăm poziția mănăstirilor. Dar mai întâi vom face rugăciune ca să vedem ce ne va spune Dumnezeu. Fiilor, rugăciune! Rugăciune, părinților, ca să ne descopere Dumnezeu și să nu facem vreo greșeală. Ceea ce ne va descoperi Dumnezeu, aceea vom primi.
Atunci când s-a auzit că Gheron Iosif Isihastul a trecut de partea mănăstirilor, zelotiştii din împrejurimi au spus:
– A vorbit Dumnezeu! El vorbeşte cu Dumnezeu şi de aceea a primit vestire în rugăciune. Prin urmare, acesta este adevărul. Căci Harul lui Dumnezeu vine în sufletele sfinţite şi le descoperă adevărul. Nu descoperă oricui s-ar întâmpla.
Stareţul nu avea diplomă universitară de absolvire a teologiei de şcoală. Era însă un adevărat teodidact şi, ca un văzător de Dumnezeu, era iniţiat în adevărata teologie. Niciodată nu-mi amintesc să fi făcut ceva fără să fi primit vestire de sus. Pentru această problemă atât de importantă ne-a pus pe toţi să postim trei zile şi să ne rugăm. Timp de trei zile nu am mâncat nimic, ci am băut doar apă.
În a treia zi, Stareţul s-a închis în coliba sa şi toată noaptea s-a rugat vărsând şiroaie de lacrimi. Iar noi îl aşteptam afară pe Stareţ, ca pe un alt Moise, ca să ne dea rezultatele „sinodului”.
După rugăciune se pare că a avut o descoperire, căci, ieşind afară, ne-a spus:
– „Câţi sunteţi credincioşi…” Părinţilor, s-a terminat! Am primit vestire că trebuie să trecem de partea mănăstirilor. Acesta e adevărul. Zelotiştii sunt înşelaţi!
Cu adevărat, mare şi bruscă a fost întoarcerea Stareţului, căci fusese zelotist şi încă unul înfocat. Până atunci cu toţii fusesem zelotişti: bătrânul Arsenie, părintele Iosif cel tânăr, eu, părintele Efrem Katunakiotul, bătrânul Nichifor şi alţii… O astfel de schimbare bruscă a Stareţului a fost ca un fulger. Dar fiindcă Stareţul nu a fost niciodată fanatic şi nici nu a urmat cu patimă o cale, am înţeles îndată că ceea ce ne spunea era adevărul, era Ortodoxia.
– Gheronda, ce ai văzut?
– Nu vă voi spune. S-a terminat! Vom urma calea pe care o urmează mănăstirile şi-l vom pomeni pe Patriarh.
– Eu nu-l pomenesc pe Patriarh, s-a împotrivit părintele Athanasie. Este eretic!
Părintele Arsenie a mers atunci în spatele Stareţului şi i-a spus:
– Gheronda, mulţi s-au înşelat. Chiar şi Sfinţi…
– Părinte Arsenie, unu şi cu unu fac doi. Ia-ţi traista şi pleacă!
Atunci am înlemnit cu toţii. Părintele Arsenie, de îndată ce a auzit aceasta, i-a spus Stareţului:
– Iertaţi, iertaţi!
Părintele Athanasie însă s-a opus, zicând:
– Dar ăsta-i aşa, celălalt e altfel.
– Tu, părinte Athanasie, ia-ţi traista şi mergi la Lavră, şi spune-le că ne vom supune mănăstirii şi Patriarhiei. Veţi merge acolo ca să vă înscrieţi. Repede! S-a terminat. Veţi lua buletine şi vom deveni în mod oficial monahi ai Mănăstirii Marea Lavră. Aceasta este calea lui Dumnezeu. Zelotiştii au pierdut calea. Auzi, să spună că Tainele nu au har şi că noii calendarişti sunt osândiţi!
Şi astfel, părintele Athanasie a pornit spre Lavra cu traista în spate, dar plin de gânduri. Se gândea: „Oare Stareţul are dreptate ori nu?”. Și aşa cum mergea prin pădure, a obosit şi s-a aşezat ca să se odihnească puţin. Atunci a adormit şi a avut o vedenie care l-a încredinţat de poziţia dreaptă a Stareţului. Când s-a trezit, a pornit îndată înapoi şi, plin de entuziasm, i-a spus Stareţului:
– Gheronda, mă supun. Şi pe Patriarh îl pomenesc şi fac orice îmi spuneţi. Ceea ce am văzut… este voia lui Dumnezeu.
Ce anume a văzut, nimeni nu ştie. Pe atunci eram mic, nu am cercetat să aflu ce văzuse. Şi, într-adevăr, am mers la Lavra ca să scoatem buletine. Însă unii zelotişti s-au smintit şi au început să spună multe. Bătrânul Nichifor a început să strige. Până şi părintele Efrem de la Katunakia i-a spus:
– Gheronda, ia aminte, căci Părinţii au spus că până şi cei aleşi se vor înşela în zilele de pe urmă!
– Părinte, i-a spus atunci Stareţul, dacă nu vrei să liturghiseşti, pleacă! Să mergi la stareţul tău.
Fiindcă vestirea o primise de la Dumnezeu, nu asculta pe nimeni. Iar noi, cei mici, nu ne împotriveam. Dacă Stareţul spunea „da”, „da” rămânea. Spunea „nu”, „nu” rămânea. Pentru noi, cei mai tineri, nu exista împotrivire. Nu aveam nici cea mai mică îndoială în hotărârea Stareţului. Însă cei trei, care erau mai mari şi care aveau un oarecare cuvânt de spus, s-au împotrivit oarecum. Dar părintele Iosif cel tânăr şi cu mine nu aveam nici o tulburare. L-am urmat pe Stareţ cu o încredere desăvârşită. Părintele Haralambie încă nu se afla lângă noi, căci a venit cinci luni mai târziu.
Puţin mai târziu a venit şi părintele Efrem, duhovnicul meu din Volos, şi Stareţul l-a întrebat:
– Ia spune-mi, părinte, această enciclică pe care a dat-o sinodul (zelotiştilor)… este adevărată?
Atunci acela a plecat capul şi a răspuns:
– Nu trebuia să circule această enciclică. Nu este corectă.
– Prin urmare, părintele meu, ne-am înşelat, nu-i aşa? Ne-am înşelat. Am deviat, aşadar, şi de aceea trebuie să luăm măsurile cuvenite.
După ce a trecut un oarecare timp, Stareţul ne-a destăinuit vedenia în care a primit vestirea despre problema calendarului: În timp ce se ruga, a văzut o biserică frumoasă ce avea o poartă mică şi prin care ieşeau cu toţii. În curtea ei însă se certau trei credincioşi şi strigau unul la celălalt: „Eu sunt cel corect!”, striga primul. „Eu sunt mai corect!”, striga al doilea. „Eu sunt Biserica!”, striga al treilea. Și ne explica Stareţul:
– Aceasta arată că se certau, dar aparţineau celei Una, Sfinte şi Apostoleşti Biserici. Aveau aceeaşi dogmă şi acelaşi har, dar nu aveau libertate a Duhului şi sfinţire şi pentru aceasta se certau. Cum pot eu acum să spun că Biserica Greciei este rău-slăvitoare şi că nu are harul lui Dumnezeu? Să o numesc rău-slăvitoare doar pentru faptul că ţine noul calendar?! Și să spun că episcopul este osândit?
Țin calendarul vechi, dar nu cuget cum cugetă zelotiştii.
Și, într-adevăr, problema calendarului nu influenţează mântuirea credincioşilor, deoarece este o chestiune calendaristică, iar nu dogmatică. Cu excepţia chestiunilor dogmatice, pot exista între Bisericile locale diferenţe izolate de natură administrativă sau liturgică. Aceasta însă nu alungă harul lui Dumnezeu. Fiindcă Stareţul era nepătimaş, fără încăpăţânare şi fanatism, putea să-şi vadă greşeala şi să primească îndreptare.
Atunci când s-a auzit că Gheron Iosif Peştereanul a trecut de partea mănăstirilor, zelotiştii din împrejurimi au spus:
– A vorbit Dumnezeu. Acesta vorbeşte cu Dumnezeu şi de aceea a primit vestire în rugăciune. Prin urmare, acesta este adevărul. Căci harul lui Dumnezeu vine în sufletele sfinţite şi le descoperă adevărul. Nu descoperă oricui s-ar întâmpla.
Însă unii zelotişti fanatici, care aveau o încredere exagerată în mintea lor, au început să-l defaime pe Stareţ, zicând:
– S-a înşelat Părintele Iosif Peştereanul!
Cu toate acestea, Stareţul niciodată nu-i judeca, ci spunea:
– Nu vom scoate nici un cuvânt. Noi vom lua aminte să ne facem privegherea noastră, rugăciunea noastră, iar pe ei – lasă-i să spună ce vor. Dumnezeu să-i ierte!
Când Stareţul a adormit întru cuvioşie şi sfinţenie, iar noi, fiii săi duhovniceşti, ne-am învrednicit să dobândim obşti cu mulţi ucenici, zelotiştii au fost nevoiţi să mărturisească:
– Da, într-adevăr, astfel de călugări!… Atât de mulţi părinţi virtuoşi! Trebuie să recunoaştem că Stareţul a avut dreptate, fiindcă nu se poate ca rădăcina să fie putredă şi să scoată astfel de roade şi să se adune astfel de obşti. „După roade se cunoaşte pomul”. Prin urmare, noi am greşit, iar Gheron Iosif avea dreptate, era Sfânt.
Când ne-am alăturat celorlalţi părinţi athoniţi şi i-am lăsat pe zelotişti, am cunoscut din experienţă puterea harului Tainelor săvârşite de noii calendarişti. Atunci când Stareţul ne spunea că vede harul umplând biserica, noi nu-l înţelegeam. Dar aceasta până când l-am văzut şi noi. În orice caz, atunci când i-am părăsit pe zelotişti, cu toţii am văzut harul cu ochii cei trupeşti.
Mai târziu, când am devenit preoţi, am primit şi o altă vestire în rugăciune cu privire la problema calendarului. Despre aceasta ne povesteşte părintele Haralambie Dionisiatul: „Când ne-am întors la calea urmată de mănăstiri, încă nu-l pomeneam pe Patriarh. Însă atunci când am venit la Noul Schit, a trebuit odată să liturghisesc la Mănăstirea Sfântului Pavel şi negreşit trebuia să-l pomenesc pe Patriarh.
– Ce să fac acum, Gheronda? l-am întrebat pe Stareţ.
– Mergi şi pomeneşte-l! Iar când te vei întoarce, îmi vei spune ce-ai simţit.
Cu adevărat pot să vă spun că arareori am primit atât de mult har în timpul Sfintei Liturghii. Șuvoaie de lacrimi am vărsat pe toată durata ei. Nici măcar ecfonisele nu le puteam rosti. Când m-am întors, Stareţul mi-a spus:
– Cu siguranţă că te-ai umplut de har.
– Da, Gheronda. Asta şi asta mi s-a întâmplat.
– Vezi, fiul meu, că nu păcătuieşti când îl pomeneşti pe Patriarh, orice ar spune sau face, până ce nu este caterisit şi câtă vreme nu există Potir comun”.
Extras din cartea Părintelui Efrem Filoteitul: „Stareţul meu, Iosif Isihastul şi Peştereanul”, în curs de apariţie la Editura Evanghelismos
Articol aparut in numarul 8 al revistei “Familia Ortodoxa”
Va recomandam si:
Login