Declaraţii inimaginabile. Ieroschimonahul Marcu Manolis: ”«Puternica teologie neopatristică» a ortodocşilor ecumenişti constituie o dezmembrare a Ortodoxiei”

Patruzeci de ani încheiaţi a rămas nepublicat textul monumental care urmează, ieşit din pana apărătorului conştiinţei ortodoxe părinteşti şi călăuzitorului nostru duhovnicesc, vrednicului de pomenire, Marcu Manolis. Alături de textul acesta au rămas necunoscute şi luptele foarte intense şi foarte duhovniceşti ale bravului atlet, incoruptibil în chestiuni de credinţă, şi persecuţiile împotriva sa care au început de atunci şi au continuat – cu mici întreruperi – până la înmormântarea sa. Smerenia sa extremă nu îngăduia aproape nimănui să devină următor al drumului său duhovnicesc – atât cât depindea, desigur, de cel în cauză – de vreme ce aspiraţia sa indiscutabilă era trăirea vieţii duhovniceşti într-un mod rar şi unic, pe care îl exprima absolut: „Viaţa duhovnicească este să păşeşti pe zăpadă şi să nu laşi urme”! Noi însă avem datoria să lăsăm urme pe zăpadă, pentru că acest drum unic al Părintelui Marcu este indicator rutier pentru noi în aceste ore critice în care Biserica Ortodoxă universală suferă şi arhipăstorii noştri pare că se potrivesc mai mult cu ereticii şi cu cei de alte religii şi se însoţesc mai degrabă cu aceştia decât cu turma lor Ortodoxă. În aceste ore critice, precum cele pe care le-au petrecut fraţii noştri ciprioţi prin vizita nelegiuită şi provocatoare a Papei, simţi cât de mult lipseşte din poporul lui Dumnezeu dragostea adevăraţilor păstori, care nu linguşesc anumite persoane şi nici nu se leagă de interese, ci numai de Adevăr. Simţi cât lipseşte din lumea noastră sufletul nepătimaş al Părintelui Marcu, dar şi combativitatea lui de necompromis şi invincibilă, acum când credinţa noastră este „primejduită”. În aceste ore de „tulburare şi de laşitate care ne vin de la diavol” prin lucrarea necurată a înşelării ecumeniste, nu avem nevoie de „isterii” evlavioase, nici de voci dezorganizate şi demonice, nici de injurii şi irascibilitate, ca să dobândim harul lui Dumnezeu şi să preîntâmpinăm deformarea conştiinţei noastre bisericeşti. Avem nevoie de spirit de luptă, cu ţinuta şi virtuţile Părintelui Marcu, ale blândului luptător şi mărturisitor, a cărui şi simplă prezenţă liniştea, îi asigura pe credincioşi de caracterul imuabil al dogmelor, închidea gura rău-slăvitorilor, îi împiedica pe „păstorii-lupi” să facă „deschideri” în înşelare şi îi sprijinea pe cei „bolnavi în credinţă” şi le inspira siguranţă, ca să nu se mai împrăştie. Această atitudine o transmite şi „memoriul de apărare” de mai jos al diaconului Marcu Manolis pe care l-a redactat prin iunie 1970, a doua zi după prigoana pe care a exercitat-o asupra sa Arhiepiscopul Ieronim I, pentru că Părintele Marcu a refuzat să participe la pomenirea pentru restabilirea sănătăţii ereziarhului arhiecumenist şi mason Atenagora (într-o seară a lunii martie 1970, de la sfârşitul slujbei vecerniei) şi i-a îndemnat pe credincioşii participanţi de la Mănăstirea Petraki ca nici ei să nu participe, ci să îl urmeze ieşind din Biserică. Acelaşi lucru l-a repetat şi în ziua următoare, după Liturghia Darurilor mai-înainte sfinţite.
Alăturăm exemplara sa apărare:

„MEMORIU DE APĂRARE

Chiar în momentele în care Arhiepiscopia Atenei a ordonat prin enciclică clericilor ei să săvârşească pomeniri pentru restabilirea sănătăţii Patriarhului Ecumenic Atenagora şi să psalmodieze împreună cu poporul Bisericii „Întru mulţi ani stăpâne…”, Sanctitatea Sa  Patriarhul Ecumenic în interviul dat către ziaristul unui cotidian atenian a lansat încă o acuzaţie împotriva Sfintei Biserici şi împotriva bravilor apărători ai Ortodoxiei, a celor care au luptat ca mireasa lui Hristos să nu fie supusă papismului arogant.

Iată care sunt aceste declaraţii inimaginabile:

“În anul 1054 când s-a făcut schisma existau diferenţe mai grave decât cele de astăzi, dar a continuat să existe potirul comun, care atunci nu a fost întrerupt. Aruncându-se anatema, a urmat să nu mai avem nici comuniunea sacramentală. Care este piedica? Le cer teologilor să îmi spună acest lucru. Vrem sau nu vrem unire? Nu este posibil să ne rugăm în Biserici «pentru unirea tuturor» şi să evităm unirea. Fie suntem sinceri, fie suntem ipocriţi atunci când ne rugăm pentru Unirea Bisericilor. Teologii sunt chemaţi să găsească soluţie. În ce priveşte FILIOQUE, nu cred să existe impediment.”

Însă aşa cum în mod corect a remarcat însuşi Prea Fericitul „Biserica Răsăritului de mai bine de două secole a răbdat aşteptând respect din partea infatuatei Rome în ce priveşte deciziile Sinoadelor Ecumenice”. Faptul că adaosul la Simbolul de credinţă, într-adevăr, se propunea ca învăţătura nedefinită a Papilor, care, e drept, nu fusese definită, însă nici nu era susţinut (Simbolul) cel nealterat. Că pretenţia primatului a fost, într-adevăr, urmărită, dar niciodată impusă. Că infailibilitatea nu a existat. Că atâtea inovaţii liturgice nu au fost acceptate, dar au fost introduse după schismă. Că alterări ale tainelor, aşa cum s-a întâmplat mai târziu, nu existau. Căci părăsind cuvântul Iconomiei şi adaptându-se Sfintelor Canoane, de atunci pentru Biserică „nu a mai fost posibil să se întoarcă la perioada Iconomiei, cu atât mai mult cu cât Roma se întărea în slăvirea ei eretică, lucru confirmat de multele încercări nereuşite de unire, ca şi de hotărârile marilor Sinoade locale …” După schismă, Biserica Romei s-a transformat într-un Cezaropapism ostil, cu Cruciade, cu Sfânta Inchiziţie, cu filozofie în loc de teologie, cu trupesc în loc de duhovnicesc, cu secularitate în loc de transcendenţă. Astăzi papismul nu este Roma cea Veche dinainte de Schismă. (Ziarul Ὀρθόδοξος Τύπος, decembrie 1968, p. 1).

De asemenea, arhimandritul Iustin Popovici spune următoarele despre infailibilitatea papală: „Dogma despre infailibilitatea Papei nu este doar erezie, ci panerezie. Pentru că nici o altă erezie nu s-a ridicat atât de radical şi atât de plenar împotriva Dumnezeu-Omului Hristos şi împotriva Bisericii Lui, aşa cum a făcut-o papismul prin dogma despre infailibilitatea Papei-omul. Nu există îndoială, dogma această este erezia ereziilor, o revoltă fără precedent împotriva Dumnezeu-Omului Hristos. Dogma aceasta este, vai!, exilarea atroce a Domnului nostru Iisus Hristos de pe pământ, o nouă trădare a lui Hristos, o nouă Răstignire a Domnului, doar că nu pe lemn, ci pe crucea de aur a umanismului papal (Omul şi Dumnezeu-Omul, p. 159). Patriarhul, în zelul lui de a se realiza în grabă o unire a Ortodoxiei cu sămânţa tuturor ereticilor ajunge până în punctul de a-i condamna netulburat şi pe Sfinţii Părinţi, pe cei care au păzit  Sfânta Ortodoxie nevătămată, ca ipocriţi: „Vrem unirea sau nu o vrem etc”. Aşa încât, ipocriţi erau Marele Fotie, care cu atâta vehemenţă a luptat împotriva Filioque, Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Marcu Eugenicul şi înţeleptul său învăţător Iosif Vrienios, Ghenadios Scholarios, primul patriarh de după căderea Constantinopolului, Ieremia Tranos şi recent proclamaţii, şi oficial, ca sfinţi de către Patriarhia Ecumenică, Nicodim Aghioritul, Cosma Etolul şi Nectarie al Pentapolei. Predica antiortodoxă a ecumeniştilor şi în special a corifeului acestora, a Patriarhului Atenagora, constituie o dezmembrare a Ortodoxiei, aşa cum foarte îndreptăţit scrie arhimandritul Spiridon Bilalis în noua lui carte „Apostolia ecumenică a Ortodoxiei”. Iată şi citatul respectiv:

„«Puternica teologie neopatristică» a ortodocşilor ecumenişti constituie o dezmembrare a Ortodoxiei. Patriarhul ecumenic Atenagora, recent, a predicat în favoarea căsătoriei clericilor după hirotonie: «mă declar clar în favoarea căsătoriei clericilor şi după ce se hirotonesc. Nu există vreun impediment -  căsătorie sau hirotonie… Într-o şedinţă a clericilor şi mirenilor din cadrul Bisericii Americii am hotărât acest lucru şi voi fi rezolvat această problemă, dar eu nu am anticipat să fiu chemat aici”. În mod lămurit şi categoric canonul 6 al Sinodului V-VI Ecumenic interzice ca ipodiaconul, diaconul şi preotul „după hirotonia făcută asupra lui să se căsătorească, fapt care constituie concubinaj, iar cei care îndrăznesc să o săvârşească sunt caterisiţi. Dacă deci ar dori să se unească cu femeie după legea căsătoriei, cei care aspiră la cler, înainte de hirotonia în ipodiacon sau diacon sau preot sa să o facă”. „Puternica teologie neopatriastică”, care a dezmembrat cele definite de Sfintele Sinoade Ecumenice, se declară făţiş în favoarea căsătoriei clerului după hirotonie, ceea ce atrage după sine caterisirea. Se pare că teologica ecumenistă se aliniază după exemplul lui Luther, al celui care a renunţat la Tradiţia Bisericii şi s-a căsătorit după hirotonia sa. „Neopatrismul” ecumeniştilor a introdus şi „potirul comun”, fără întoarcerea la credinţa ortodoxă a ereticilor romano-catolici. Este clar că „puternica teologie neopatristică” care a dispreţuit dumnezeieştile dogme şi sfintele canoane se grăbeşte să arunce Biserica Ortodoxă în pâlnia absorbantă a papismului şi protestantismului atot-devoratoare. Acesta este dispreţul ecumeniştilor ortodocşi faţă de dogmele credinţei ortodoxe, dus până la punctul în care Patriarhul ecumenic Atenagora afirmă că teribila erezie Filioque care a pervertit dogma despre Sfânta Treime şi a fost caracterizată de Marele Fotie ca „glas blasfemiator şi luptător împotriva lui Dumnezeu”, nu constituie o piedică în unirea Bisericilor: „În ce priveşte Filioque nu consider că constituie impediment”, a declarat. Însă toate aceste prejudicieri – şi multe altele pe care le omit din lipsă de timp – asupra Ortodoxiei şi asupra rânduielii canonice şi conducerii Bisericii din partea Patriarhului Atenagora sunt, din punct de vedere canonic, condamnabile şi este vrednic de mirare cum de a rămas încă pe tronul patriarhal. Iată cât de exact scrie, între altele, Mitropolitul Mesimvriei, Emanuil, în lucrarea sa«Ἐξομολογιτική» (Despre Spovedanie), vol 2, Atena, 1965: „În ce priveşte păcatul ‘prejudicierii ortodoxiei’ se cere … d) cei care se lasă momiţi de străini, de cei de alte credinţe, de eretici, de schismatici, slăbesc autoritatea Ortodoxiei, o pervertesc şi împing la revoltă, la scandal, la apostazie pe creştinii ortodocşi”, adică aşa cum acţionează Patriarhul Atenagora. Iată şi canonisirea acestui păcat: „Privarea de harurile Bisericii în cazul aderărilor nebuneşti, cu adevărat orbeşti (la alte credinţe), sub diferite pretexte, spre subminarea Ortodoxiei”. Şi într-adevăr. Răul pe care l-a înfăptuit de curând Patriarhul Atenagora în detrimentul Bisericii Ortodoxe a Greciei şi al turmei ei ortodoxe este mare şi incalculabil. Vrednicul de pomenire Fotios Kontoglou a întreţinut o corespondenţă cu el şi cu Mitropolitul de Derkoi, Iakovos. Le-a scris multe scrisori de avertizare în speranţa că poate se vor abţine de la faptele lor. Iată ce scrie într-una dintre ele adresată personal Patriarhului Atenagora: „Dorinţa Prea Fericirii Voastre şi a celor dimpreună cu Prea Fericirea Voastră ca Biserica Ortodoxă să se supună Papei şi zelul inexplicabil în acest sens din partea Prea Fericirii Voastre au umplut inima noastră de o durere şi mâhnire de nedescris. Urechile noastre încă ţiuie la această auzire cumplită …” (vezi scrisoarea întreagă în „OT”, aprilie 1965). Deja ne-am separat în Grecia între unionişti şi antiunionişti. Şi mulţi fraţi ai noştri ortodocşi nou-calendarişti, scandalizaţi de predica antiortodoxă a Patriarhului Ecumenic, au aderat la vechii-calendarişti, aşa cum a scris şi Înalt Prea Sfinţitul Methimniei, Iakovos, în adresa sa către Sfântul Sinod. Dacă nu există o opoziţie viguroasă şi o condamnare imediată a liniei trădătoare a Patriarhului Atenagora şi va avea succes planul său printr-o unire în pripă, atunci se vor împlini deplin prin Patriarhul Atenagora şi cei deopotrivă cu el, cuvintele stâlpului ortodoxiei, ale Sfântului Marcu Eugenicul: „Cei ce au fost cinstiţi şi înălţaţi mai presus de valoarea lor de către Biserica lui Hristos, au necinstit-o şi i s-au făcut nefolositori, pentru că s-au amestecat cu cei excomunicaţi de mulţi ani, cu cei căzuţi şi supuşi anatemei cu zecile de mii, şi pentru că au pângărit mireasa cea nepângărită a lui Hristos”. De aceea, credem cu fermitate că mai ales în aceste zile tragice pentru Biserică „este nevoie ca cei care Îl iubesc pe Dumnezeu să se aşeze cu fermitate în poziţie de luptă prin faptele lor şi să fie totdeauna gata să înfrunte primejdii pentru credinţă” (ibidem). Pentru toate acestea sunt profund mâhnit, pentru că sunt chemat în apărarea unei probleme care a fost lămurită deja în mărturisirea de credinţă ortodoxă. Din păcate, este deja comună conştiinţa că Prea Fericitul Patriarh Atenagora, după câte spune, scrie şi înfăptuieşte, s-a afundat în erezie şi a apostaziat de la vechea tradiţie a Sfintei noastre Biserici, pentru care atâtea sfinte lupte s-au dat şi a curs atâta sânge de slăviţi mucenici. Această credinţă o împărtăşesc înalţi ierarhi destoinici ai Bisericii Greciei, care în multe chipuri mărturisesc, şi care deja au încetat să îl mai pomenească. De asemenea, aproape toate mănăstirile Sfântului Munte au încetat pomenirea Patriarhului Atenagora. Dar şi iluştri profesori universitari şi-au exprimat public convingerile ferme asupra acţiunilor şi declaraţiilor anti-ortodoxe ale Patriarhului Ecumenic. Cred cu fermitate că constituie o acţiune necanonică şi din punct de vedere canonic demnă de condamnat ca Patriarhul Atenagora să treacă, absolut după propria-i voinţă şi fără o decizie a Sinodului Ecumenic, la respingerea tradiţiei de veacuri, fapt pe care de altfel l-a declarat şi vrednicul de pomenire Arhiepiscop al Atenei, Hrisostom. Depun deci în fotocopie şi scrisorile vrednicului de pomenire Mitropolit de Trikka şi Stagoi, Dionisios, din care reiese că acesta condamna categoric şi fără ocolişuri faptele inadmisibile ale Patriarhului Atenagora şi dă dreptate unui monah al Mănăstirii Grigoriu care şi-a părăsit mănăstirea de metanie din motive de conştiinţă. Pentru că nu s-a mulţumit doar cu întreruperea pomenirii Patriarhului, care se făcuse acolo. Dar s-a scandalizat pentru că mănăstirea sa avea comuniune cu cei care continuau să îl pomenească pe Patriarhul Atenagora. Iată ce scrie vrednicul de pomenire Dionisios de Trikka: „Şi sufletul meu este plin de nelinişte din pricina călătoriei Patriarhului la Roma. Şi eu mă tem să nu cadă în vreo capcană a romano-catolicilor. Să îl împiedice însă cineva este imposibil. ‘Încăpăţânarea-i călugărească’ este cunoscută. A spus-o şi o face. Sper să nu jelim şi să plângem fapte care mai mult încă vor lărgi distanţa care desparte pe fiii care se consideră ortodocşi de Prea Fericitul nostru Patriarh Ecumenic” (5-10-1967). „M-am mâhnit din pricina încercării prin care treceţi. Atât timp însă cât este o chestiune de conştiinţă, nu trebuie să vă mâhnească şi să vă supere. Un singur lucru este rău, păcatul. Toate celelalte, şi prigoanele, şi bolile, şi încercările sunt dovezi ale iubirii dumnezeieşti. Să le răbdăm şi Domnul ne va răsplăti”. Din nefericire însă la rechizitoriu, diferite lucruri din cele mărturisite mai sus mi se aduc ca acuzaţii.

    Că, chipurile, am tulburat slujba Pavecerniţei Mari a zilei aceleia. Acest lucru nu este adevărat, pentru că Pavecerniţa Mare se terminase, fiind spuse şi „Pentru rugăciunile …” şi „Aminul”, în timp ce slujba pentru Patriarh cu pomenirea respectivă şi „Pre Stăpânul şi Arhiereul nostru …” nu începuse încă.
    Că i-am scandalizat pe credincioşi prin mărturisirea mea curajoasă. Acest lucru este inadmisibil. Dimpotrivă, s-a întâmplat contrariul. Din declaraţiile orale sau scrise care mi s-au adresat ale persoanelor care se numărau atunci printre credincioşi, dar şi din alte surse se dovedeşte că cei care au urmărit evenimentul s-au folosit duhovniceşte zidindu-se în Hristos în virtutea mărturisirii Credinţei Ortodoxe, care trebuie să caracterizeze puternic pe orice membru credincios al Bisericii. Prezint un fragment din scrisoarea unui martor care a văzut şi a auzit.

… Îi mulţumesc şi lui Dumnezeu şi ţie că am trăit o asemenea scenă şi clipă. De altfel, nu prea au loc asemenea evenimente, iar când se întâmplă, au loc după buna rânduială şi iconomie dumnezeiască. Să se slăvească Dumnezeu şi Biserica lui Ortodoxă … Eu ca martor adeveresc: cu Dumnezeu, toate s-au întâmplat bine, matur şi drept. Întru nimic exagerat. Dimpotrivă, ai arătat şi ai păşit pe calea cea una a Părinţilor noştri, cea predată nouă, şi împărătească” (semnătura celui care a scris). Contrariul însă cred că s-ar întâmpla în cazul celor care pun mai puţin preţ pe mărturisirea credinţei decât pe prost-înţeleasa bună purtare şi ţin la o „atitudine ireproşabilă” în clipe în care se pune la încercare conştiinţa credincioşilor asupra credinţei lor. (Nota redactorului: aşa cum se dă mărturie în scrisoarea celui cu numele de Samaras, pe care Părintele Marcu o citează în continuare): „Când am fost informaţi prin «Ἐκκλησιαστικοῦ Ἀγῶνος» („Lupta Bisericească”) despre predica nemaiauzită, inimaginabilă, profanatoare şi blasfemiatoare pe care a ţinut-o Mitropolitul Fanarului Meliton în Duminica Lăsatului Sec de Brânză în biserica mitropolitană din Atena, ne-a cuprins mâhnirea şi dezamăgirea, pentru că, deşi cei mai mulţi dintre cei ce se aflau atunci în biserică erau clerici şi teologi laici şi au auzit acea predică neobişnuită prin impietatea ei, nu s-a găsit nici un creştin ortodox plin de zel care să întrerupă blasfemiile şi nelegiuirile proferate de la amvon. Din fericire, s-au ridicat repede conştiinţele Ierarhilor evlavioşi şi credincioşi şi ale altora care nu se lasă atraşi de miasma ecumenismului şi cu mult zel au mărturisit şi mărturisesc şi se luptă pentru curăţirea profanării săvârşite şi pentru apărarea războitei şi primejduitei noastre Ortodoxii. Am primit însă multă mângâiere când am aflat de atitudinea evlaviosului şi credinciosului Diacon, a părintelui Marcu Manolis, care în sfânta biserică a Mănăstirii Petraki, plin de zel dumnezeiesc, asemenea Sfinţilor Părinţi din vechime, a protestat împotriva pomenirii ereziarhului Patriarh de astăzi, care mărturiseşte în continuu şi pe faţă, prin cuvinte şi fapte, opiniile sale eretice”. Pericolul acestui scandal, al păcatului omorâtor de suflete care se ţine tare pe poziţie, după spusele Marelui Vasilie, m-a îndemnat însă să mă manifest la fel şi ziua următoare. Desigur, dacă propunerea de rugăciune pentru Patriarhul Atenagora ar fi fost nu doar pentru sănătatea trupului, ci şi pentru pocăinţa şi mântuirea sufletului său, m-aş fi ostenit cu toate forţele mele, ca să săvârşesc cea mai caldă implorare şi rugăciune. Sunt de asemenea judecat de purtare necuviincioasă. Evident că prin cele de mai sus se dă răspuns. Bineînţeles, nu sunt sfânt, nici desăvârşit în vreuna din cele mai mici virtuţi. Dar dacă cineva se găseşte la înălţimea desăvârşirii să arunce primul piatra asupra mea. Pe acesta care o va face îl îndur şi îl iubesc. Pentru că tot ce va face, chiar şi împotriva mea, din dragoste pentru Hristos o va face. Permiteţi-mi la sfârşit să închei umila mea apărare cu cuvintele profunde ale marelui teolog şi mărturisitor sârb al Ortodoxiei, Arhimandritul Iustin Popovici, puţin parafrazate: „Cu smerenie cer iertare, pentru că şi eu atot-păcătosul, cu adevărat atot-păcătosul, am îndrăznit să îngăim aceste puţine cuvinte … Dacă însă cineva, citind aceste cuvinte se simte jignit, să mă ierte, pentru că din pricina atot-păcătoşeniei mele nu am putut exprima mai bine adevărul. Şi să Îl roage pe Prea Dulcele Domn Iisus, cel milostiv şi mult milostiv faţă de fiecare păcătos care se pocăieşte, să îmi ierte şi mie atot-păcătosului noile mele păcate. Pentru că cred, din toată inima mea cred, că «mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului» (Iacov 5, 16), încă şi pentru unul ca mine, atot-păcătos până în măduva fiinţei mele.

Marcu Manolis

Sursa: Graiul Ortodox




Sfanta Manastire Pantocrator
Powered by active³ CMS - 28.03.2024 14:24:06