SFÂNTUL IOANICHIE – UN MUCENIC CE A PREDAT TEOLOGIA LA BUCUREŞTI TIMP DE 15 ANI
Data prăznuirii: 18 iunie
Data naşterii: 16 / 2 / 1890 d.Hr.
Data adormirii: 18 / 6 / 1945 d.Hr.
Sfântul mucenic Ioanichie (Lipovac) s-a năcut pe 16 februarie 1890 în orăşelul Stoliv, din regiunea Boka Kotorska, care pe atunci aparţinea regatului Dalmaţiei. După excelentele sale studii teologice, s-a căsătorit, dar curând şi-a pierdut soţia. A fost hirotonit diacon şi preot şi a predat teologia la Bucureşti din 1925 până în 1940. În 1939, a fost ales episcop al eparhiei Vudim, iar în anul următor a fost numit Mitropolit al Muntenegrului şi Litoralului. Arhieria lui a fost dificilă. În timpul celui de-al doilea război mondial, Muntenegru a fost ocupat de italieni. Mulţi au fost întemniţaţi, iar episcopul Ioanichie se îngrijea să-i viziteze pe compatrioţii lui întemniţaţi şi să le împartă alimente, dar să-i şi întărească sufleteşte.
În primăvara anului 1945, a fost arestat de autorităţile comuniste împreună cu 70 de preoţi din mitropolia sa şi a fost dus la Zagreb. A fost acuzat de colaborare cu italienii printr-o declaraţie falsă. La ordinul lui Milovan Dilas a fost mutat la Belgrad, unde a şi fost ucis în apropiere de regiunea Arandelovac, pe 18 iunie 1945.
Foto: aici
(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară “Sfinţii Trei Noi Ierarhi”; sursa: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/3890/sxsaintinfo.aspx)/acvila30wordpress.com
***
Sfantul Staret Moise
Cuviosul Părintele nostru, Schiarhimandritul Moise, proestosul şi stareţul Sihăstriei Optina, s-a născut la 15 ianuarie 1782, în oraşul Borisoglebsk, din gubernia Iaroslavsk, primind la Sfântul Botez numele de Timotei. Fiind primul copil în familia evlaviosului negustor Ivan Grigorievici Putilov şi primind educaţie atât în casa părintească, cât şi la biserica lui Dumnezeu, el a devenit îndrumător duhovnicesc al fraţilor săi. Ajungând la vârsta majoratului şi văzând deşertăciunea vieţii pământeşti, chemat de duhul pustniciei, Timotei vizitează împreună cu fratele său Iona o serie de mânăstiri şi stareţi renumiţi. Convorbirile vii şi dese cu feţe duhovniceşti au avut urmări binecuvântate: în ei s-a sălăşluit în chip neobservat focul nevoinţei monahale.
Începutul nevoinţelor fraţii l-au făcut la Sihăstria Sarovului, găsindu-1 acolo pe marele stareţ Serafim de Sarov. Peste trei ani, “pe căi necunoscute lui”, poslusnicul Timotei a ajuns între monahii pădurilor de la Roslavsk. Între aceşti vieţuitori ai pustiei Timotei a locuit zece ani, primind tunderea în monahism cu numele de Moise. Însă nu se poate ascunde cetatea care stă în vârful muntelui, şi Cuviosul Moise, împreună cu fratele său Cuviosul Antonie, a fost chemat la o nouă osteneală…
Chemat la Sihăstria Optina, la început pentru crearea şi orânduirea Schitului Sfântului Ioan Înaintemergătorul, Cuviosul Moise devine în scurt timp proestos al Sihăstriei, şi din acest timp începe creşterea duhovnicească şi proslăvirea mânăstirii. În timpul Cuviosului Moise mânăstirea s-a transfigurat, a înflorit ca o grădină frumos mirositoare. Bisericile vechi au fost reînnoite si înfrumuseţate, s-au ridicat altele noi, în jurul lor se înălţau clădirile cu chiliile fraţilor, bucătăria cu sala de mese, bibliotecile… Nimic nu scăpa atenţiei proestosului mânăstirii: pădurile mânăstirii, păşunile, grădinile, livezile, iazurile, animalele şi albinele, toate se aflau sub privirea sa purtătoare de grijă. Însă cea mai importantă rămânea totuşi grija sa pentru monahi, pentru progresul lor în bine şi în fapta supremă, mântuirea sufletului. El însuşi rămânând, în pofida multor sale griji, un adevărat ascet şi ostaş al lui Hristos, Preacuviosul Moise ştia să aprindă osârdia către Dumnezeu şi în sufletele fraţilor încredinţaţi lui, să-i întărească în cugetul bun al inimii, “să se întărească în nevoinţa cea bună sfârşitul să-l atingă şi credinţa să o păstreze”.
În timpul conducerii sale, la Sihăstria Optina se naşte stăreţia; el îl invită la Sihăstrie pe stareţul Leon, tot el aşează jugul îndrumării (hrănirii) duhovnicesti a fraţilor asupra succesorului său, Cuviosul Macarie. În timpul păstoririi sale vine la Optina posluşnicul care va deveni marele ei luminător, Cuviosul stareţ Ambrozie.
O mare atenţie o acordă Stareţul Moise şi editării de cărţi: în vremea sa se editează şaisprezece volume de literatură duhovnicească. “Cândva”, spunea Cuviosul, “cineva va citi o carte sau alta, şi folosul sufletesc al unui singur om va răsplăti toate ostenelile noastre. Dumnezeu va da… cândva vor fi roade”. Tot el a adunat şi o bibliotecă mânăstirească foarte bogată. Cuviosul Moise şi-a închinat toate puterile slujirii celor din jur. Sarcina grea a proestosului, muncile neîncetate spre folosul obştii, rezolvarea nenumăratelor probleme, toate acestea îi umpleau fiecare zi. Desi înzestrat cu nenumărate daruri duhovniceşti el nu avea posibilitatea, asemănător Preacuviosilor stareţi Leon şi Macarie, să primească descoperirea sinceră a gândurilor fraţilor, să se întâlnească cu ei şi să-i îndrume. Însă minunea vieţii şi slujirii sale a fost însăşi Optina, înfloritoare şi proslăvită, devenită în fapt centrul vieţii duhovniceşti a Rusiei.
Cuviosul Moise s-a învrednicit, asemănător multor stareţi de la Optina, să primească la 6 iunie 1862, cu puţin timp înainte de sfârşitul său, marele chip îngeresc. Vestea despre tunderea sa în schimă şi despre apropiatul său sfârşit a adunat la căpătâiul său o mulţime de oameni, monahi şi laici. Cu lacrimi şi cu evlavie s-au apropiat ei de Stareţ, pentru a primi ultima sa binecuvântare. Ţinând crucea în mâinile sale slabe, Cuviosul i-a binecuvântat pe toţi şi le-a dăruit iconiţe…
În ultimele zile din viaţa pământească a Cuviosului Moise, s-a descoperit darul înainte-vederii ascuns de el cu grijă: stareţul bolnav, scoţând suspine de durere, l-a chemat pe ajutorul său din chilie şi i-a spus: “Întreabă, ce femeie e? Ce vrea? De ce mă deranjează?” Ajutorul din chilie al stareţului, nevăzând nici o femeie, s-a gândit că delirează. Însă mai apoi s-a adeverit că în pridvor, după uşă, într-adevăr a stat mult timp o femeie care, primind o iconiţă, nu voia să se îndepărteze şi ruga cu insistenţă să mai primească o iconiţă şi pentru fiul ei. Auzind despre aceasta, ajutorul stareţului a luat o iconiţă şi a adus-o stareţului pentru binecuvântare. Stareţul a binecuvântat-o şi a spus: “Iată acum sunt liniştit”, şi ajutorul stareţului a dat icoana femeii care aştepta. Unui alt vizitator, spre marea lui uimire, stareţul i-a spus că duminică nădăjduieşte să fie la biserică, şi atunci când acesta l-a contrazis, că din cauza slăbiciunii nu va putea nicidecum să slujească, Părintele nostru Moise a adăugat la cele spuse: “Nu se poate să slujesc, însă să fiu acolo se poate”. Cuvintele acestea s-au adeverit în totalitate; duminică sicriul stareţului adormit întru Domnul a fost mutat în biserică.
Sfârşitul drept al Cuviosului stareţ Moise a avut loc la 16 iunie 1862, în al 81-lea an al vieţii sale. Încă n-a părăsit Cuviosul mânăstirea şi după moartea sa s-au arătat minunile. În mânăstire s-a întâmplat o nenorocire: domnişoara Nadejda, luând apă fierbinte din vasul pentru spălat, a alunecat şi a căzut în apă, opărindu-se grav. A mai trăit doar două zile şi, împărtăşită cu toate Tainele, s-a sfârşit. Înainte de moartea Nadejdei, o femeie care păştea vacile l-a văzut într-un vis subţire pe Cuviosul Moise îmbrăcat în mantie, cu toiag, mergând la biserică, unde a fost aşezată Nadejda. Luând binecuvântare de la stareţ femeia l-a întrebat: “Unde te grăbeşti, părinte?” Iar el i-a răspuns: “Mă duc să o conduc pe Nadejda”. S-au aflat apoi şi moaştele sale neputrezite. În timpul înmormântării Cuviosului Antonie care tocmai trecuse la Domnul, schimonahul Nestor şi egumenul Marcu au deschis cavoul şi au descoperit sicriul Cuviosului părintelui nostru Moise cu totul intact, în pofida umezelii pământului… iar deschizând sicriul, au văzut că trupul stareţului rămăsese neputrezit…
I
“Suntem făcuţi pentru lucrarea cea bună, prin care în răstimpul acestei vieţi scurte să obţinem veşnica şi binecuvântata viaţă la care toţi suntem chemaţi prin harul lui Dumnezeu.”
17 iulie 1814, Sihăstrie
Dragul meu frăţior, Alexandru Ivanovici, să te mântuieşti întru Domnul !
Am fost încântat să primesc scrisoarea ta care a purces dintr-o nepieritoare dragoste frăţească. M-am bucurat din adâncul inimii că eşti în viaţă şi sănătos. Aş fi bucuros şi să te ajut cu cărţi, dar ce păcat că suntem atât de departe unul de altul acum şi nu am posibilitatea să o fac. Dar pentru a-ţi împlini cererea, care cu adevărat mă bucură, împreună cu scrisoarea aceasta îţi trimit câteva scrieri pe care le-am copiat. Deşi puţine, conţin multe, ba s-ar putea spune, chiar tot ce e necesar pentru a călăuzi pe calea mântuirii. Sufletul tău să se folosească din plin de ele; hrăneşte-l zilnic cu cuvintele vieţii, cu rugăciune, şi cu toată fapta/ lucrarea cea bună – întocmai cum ne hrănim trupul cu tot felul de mâncăruri şi băuturi, prin care puterea noastră este reînnoită şi viaţa noastră întreţinută.
Dacă duhul evlaviei se împuţinează în tine nu este de mirare, deoarece tu te găseşti prins într-un cerc social unde vezi şi auzi tot ceea ce se opune duhului tău, iar inima ta ia parte la acele lucruri chiar dacă vrea, chiar dacă nu. De aceea te compătimesc. Dar, frăţioare, nu trebuie să-ţi neglijezi de tot sufletul. Trebuie cumva să-ţi aprinzi duhul evlaviei; printr-o citire duhovnicească sau prin rugăciune, chiar şi una scurtă, sau prin aducerea-aminte de viaţa veşnică şi prin împlinirea tuturor celorlalte porunci ale lui Hristos trebuie să te hrăneşti şi să creşti până la statura omului desăvârşit, până la măsura deplinătăţii lui Hristos(Efeseni 4, 13). Aminteşte-ţi de vameşul din Evanghelie, care urma o carieră aşa de ruşinoasă şi pernicioasă, dar nu renunţase să meargă la templu, chiar dacă acest mod de viaţă era complet opusă celor ce-i plac lui Dumnezeu. Şi odată s-a întâmplat că el i-a plăcut Domnului prin doar câteva cuvinte de pocăinţă şi a plecat de la templu mai îndreptat decât fariseul, acel zelos împlinitor al întregii legi.
Dragul meu, nu stinge de tot duhul şi nu te împuţina prin neglijenţă şi îngăduinţă excesivă faţă de trup şi risipirea minţii în închipuiri obsedante, ca nu cumva să suferi ca sluga cea leneşă/ nepăsătoare din Evanghelie, care a ascuns talantul primit la botez, talant care nicidecum nu trebuie să rămână îngropat şi fără roade în sufletul unui creştin.
[...] iată încă o cugetare pe care trebuie să o avem mereu în minte: că suntem muritori.
Viaţa noastră este vremelnică şi foarte nesigură în privinţa ceasului morţii noastre. Pentru că, deşi ştim bine că vom muri, nu ştim când vom muri – azi sau mâine, mai devreme sau mai târziu, în timpul zilei sau în timpul nopţii? Aceste împrejurări sunt complet necunoscute fiecărei persoane – când coasa morţii va secera pe cineva şi în ce stare îl va găsi, pregătit prin fapte bune sau nepregătit şi plin de fapte rele. Pentru că în acelea în care găseşte o persoană, în acelea o va preda judecăţii înaintea lui Dumnezeu, şi prin faptele sale fiecare sau se va slăvi sau se va ruşina. Şi nimeni nu ne va ajuta nouă în ceasul morţii, numai lucrările bune împlinite întru Dumnezeu. Acum trebuie să vorbim despre faptele bune şi faptele rele, şi despre rezultatele lor.Ştim din Sfânta Scriptură că nu suntem creaţi doar ca să mâncăm şi să bem după poftă, să ne amuzăm fără grijă şi să ne petrecem vremea într-un mod plăcut. Suntem făcuţi pentru lucrarea cea bună, prin care în răstimpul acestei vieţi scurte să obţinem veşnica şi binecuvântata viaţă la care toţi suntem chemaţi prin harul lui Dumnezeu.
Şi viaţa noastră de aici este o lucrare necurmată, trupească şi sufletească, iar viaţa viitoare, una de răsplătire potrivit lucrării noastre. Dar trebuie să aflăm neapărat ce fel de lucrare va rodi într-o binecuvântată viaţă veşnică şi care lucrare va rodi o viaţă veşnică de amărăciune, astfel încât să fugim de una şi să ne ţinem mereu de cealaltă.
Omul are o natură dublă, trup şi suflet ; lucrarea sa este de asemenea îndoită. Una este numită « omul din afară », cealaltă, « omul lăuntric ». Aceatea două, unite în singurul ipostas uman, sunt aşa de departe una de alta pe cât este cerul de pământ. Şi sunt opuse una alteia, aşa încât unul care nu este luminat de duhul lui Hristos, nu ajunge să se cunoască pe sine şi nu poate evita dezastrul. Pentru că omul din afară este trup stricăcios, creat de Dumnezeu să slujească sufletului şi cere propriile satisfacţii ; omul lăuntric este sufletul nemuritor, creat după chipul şi întru asemănarea cu Dumnezeu, pentru fapte bune, şi are nevoi specifice de cultivare şi de satisfacere.
II
« Lucarea noastră în această viaţă este semănatul şi viaţa viitoare este recolta a ceea ce am semănat.
Orice seamănă cineva aici, aceea va culege dincolo. »
« Cu omul din afară dă-i cezarului ce este al cezarului(Marcu 12, 17), dar cu omul dinlăuntru întotdeauna priveşte către Dumnezeu şi cugetă la poruncile Lui şi Dumnezeu va fi cu tine. »
Lucrarea noastră se numeşte însămânţare şi aceasta este tot îndoită – una în omul lăuntric şi una în omul din afară ; iar roadele diferite ale celor două sunt evidente. « Cel ce seamănă în trupul său însuşi, din trup va secera stricăciune; iar cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viaţă veşnică. »(Galateni 6, 8). Semănatul şi seceratul în omul din afară în timpul vieţii acesteia are trei aspecte – « pofta cărnii, pofta ochilor şi trufia vieţii »(I Ioan 2, 16) Dacă omul lăuntric nu cugetă asupra legii lui Dumnezeu şi nu se hrăneşte cu ea, dacă nu este întărit de citire şi rugăciune, el este cucerit de omul din afară şi îşi slujeşte stăpânul.
Deci sunt fapte plăcute trupului/ cărnii, dar urâte de Dumnezeu, cum sunt mândria, zgârcenia, lăcomia, împlinirea a tot felul de pofte, vorbirea deşartă, râsul, distracţiile, beţia, răutatea, prefăcătoria, minciuna, invidia, trândăvia şi altele.
Acestea sunt roadele semănatului în trup şi de aceea carnea şi sângele nu pot moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (I Corinteni 15, 50). Dar când sufletul cugetă asupra legii lui Dumnezeu şi trupul este supus înţelepciunii sufletului, atunci se văd fapte precum : dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, blândeţea, smerenia, simplitatea, bunătatea, mila către toţi, modestia, înfrânarea, fecioria, cinstea şi toate celelalte, iar aceste fapte sunt roadele Duhului Sfânt şi sunt numite semănături întru duhul.
Lucarea noastră în această viaţă este semănatul şi viaţa viitoare este recolta a ceea ce am semănat. Orice seamănă cineva aici, aceea va culege dincolo. Dacă cineva se grăbeşte să-şi cultive pământul inimii sale, să-l fertilizeze şi să-l însămânţeze cu seminţele vieţii veşnice, el poate cu nădejde să aştepte roade pe măsură în pace şi bucurie veşnică. Cel ce seamănă cu lacrimi de pocăinţă va culege cu bucurie şi « va fi împlinit », spune proorocul(Psalmi 16, 16 ; 124, 6), pentru că odihna cea dulce îi urmează lucrării evlavioase. Dar odihna şi repausul îi sunt refuzate celui care nu a lucrat faptele virtuţii – « dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce », cum se spune(cf. II Tesaloniceni 3, 10).
Dragul meu frate, mereu să ai în vedere acest adevăr, că aceea ce un om seamănă în această viaţă va culege însutit în viaţa viitoare. Şi cercetează-te zilnic în baza acestui adevăr – ce ai semănat pentru viaţa viitoare, grâu sau neghină ? Şi după ce te cercetezi, încearcă să faci mai bine a doua zi, şi trăieşte-ţi întreaga viaţă în acest chip.
Dacă ţi-ai petrecut ziua în chip jalnic, fără să te rogi lui Dumnezeu cum ar fi trebuit, fără ca măcar o dată să simţi căinţă în inimă, fără să te smereşti în sine, fără să arăţi bunătate sau să dai milostenie cuiva, fără să ierţi cuiva greşelile faţă de tine, fără să înduri jignirile cu răbdare – dacă în schimb ai dat frâu liber mâniei şi nu te-ai înfrânat de la vorbire sau de la mâncare şi de la băutură sau dacă ţi-ai cufundat mintea în gânduri necurate – când vei revedea în minte toate acestea, condamnă-te pe tine potrivit conştiinţei şi vezi ca a doua zi să fii mai atent la ceea ce este bun şi să te păzeşti mai tare de ceea ce este rău.
Şi aşa să veghezi asupra ogorului tău, dragul meu, şi să-l cureţi de mărăcini şi fii atent, ca un adevărat creştin, să nu lucrezi mai degrabă pentru hrana cea pieritoare, ci pentru cea care rămâne în viaţa de veci(Ioan 6, 27)*. Pentru că la ce ne foloseşte să ne mulţumim pe deplin în această viaţă cu onoruri, slavă, bogăţie şi tot felul de plăceri, dar să ne golim sufletul de roadele Duhului Sfânt şi apoi să apărem înaintea lui Dumnezeu ca un pom neroditor care se taie şi se aruncă în foc(Matei 3, 10).
Cu omul din afară dă-i cezarului ce este al cezarului(Marcu 12, 17), dar cu omul dinlăuntru întotdeauna priveşte către Dumnezeu şi cugetă la poruncile Lui şi Dumnezeu va fi cu tine.
Mai mult decât orice, mă tem să nu fii lezat de tovărăşiile proaste. Un tovarăş care mereu are în minte femeile şi distracţiile este o companie rea cu siguranţă. Căci vinul şi femeile i-au distrus pe mulţi, spune Sfânta Scriptură(cf. Sirah 19, 2 ; 34, 25). Fereşte-te de astfel de oameni, pentru că obiceiurile pătimaşe şi imorale prind rădăcini în noi repede şi uşor, şi este foarte greu să le mai dezrădăcinezi după aceea. Puţini sunt aceia care s-au eliberat pe deplin de obiceiurile proaste – mulţi şi-au sfârşit vieţile în aceste patimi ale lor, spre veşnica lor pedeapsă, de care să ne izbăvească Domnul Multmilostivul şi pe tine şi pe mine! Sper că ai duhul fricii de Dumnezeu prin care te poţi păzi de păcat şi care te poate călăuzi spre virtute. Aceste scrieri pe care ţi le trimit te pot ajuta şi la aceasta. Ţine aceste reguli cât poţi de bine şi « înnoise-vor ca ale vulturului tinereţile tale »(Psalmul 102, 5).
Cât despre mine, trăiesc în acelaşi loc singuratic ca înainte. Slavă lui Dumnezeu ! Sunt sănătos şi ocrotit de mila lui Dumnezeu.
Dorindu-ţi ca totdeauna numai binele, rămân credinciosul tău frate, păcătosul Timotei
Mă înclin adânc în faţa ta.
* « Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică şi pe care o va da vouă Fiul Omului, căci pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatăl. »
Sursa: http://www.sarbatori-crestine.ro/ http://iuliana-koinonia.blogspot.ro/
Va recomandam si:
Login