Viața și practica ortodoxă: Înălțarea cugetului, încălzirea inimii

Viața și practica ortodoxă:
Înălțarea cugetului, încălzirea inimii

de Părintele Serafim (Rose)

 Nota editorului: Textul următor a fost transcris de pe o casetă, ce cuprindea o discuţie înregistrată la Mănăstirea Sfântului Ghermăn, din Platina, California, în 1977. De vreme ce cuvântarea Părintelui Serafim a fost mai mult una „ad-hoc” şi cu o tentă informativă, această transcriere este, desigur, mult mai „colocviala” şi mai puţin „finisata” decât scrierile sale alcătuite cu îngrijire. Această cuvântare se mai deosebeşte de majoritatea scrierilor sale prin faptul că este adresată unui grup anume de oameni: ţinerii convertiţi americani ce doreau să îşi închine vieţile slujirii lui Dumnezeu, unii dintre ei că misionari ortodocşi.

 Temă cuvântării Părintelui Serafim este mesajul esenţial reiterat de-a lungul ultimei părţi a vieţii sale: anume, că credinţa creştinilor ortodocşi trebuie să fie trăitoare, caldă şi din adâncul inimii, şi nu rece, dură şi exterioară. Părintele a realizat importantă acestei idei de-a lungul numeroşilor şi trudnicilor ani petrecuţi că misionar, ce i-au dăruit o conştientizare pătrunzătoare a trebuinţelor creştinilor ortodocşi contemporani şi a primejdiilor cu care se confruntă aceştia.

***

1. CREDINŢA ŞI RAŢIUNEA

Scrierile filosofului rus Ivan Kireievski cuprind câteva idei fundamentale ce ne sunt foarte potrivite astăzi. Dispută obişnuită dintre credinţa şi raţiune, scria el, nu este una corectă. Raţiunea este ceva ce trebuie înălţat la un nivel superior, şi acest lucru încearcă să-l dăruiască Biserica Ortodoxă. Raţiunea în sine nu oferă nimic altceva decât o înţelegere a acestui tărâm bi-dimensional, material, care îi preocupa pe majoritatea criticilor şi cărturarilor din Apus. Se găseşte, totuşi, ceva dincolo de acesta. Potrivit gândirii apusene, dacă mergi „dincolo” de acestea, trebuie de obicei să negi raţiunea şi să „sari în intuneric”. În Ortodoxie nu este aşa, căci însăşi pricină este atât de expusă Adevărului, încât începe să se înalţe asupra sa.

 Vom examină ce legătură are acest lucru cu creştinii ortodocşi, şi îndeosebi cu convertitii de cuget misionar.

 
2. FERVOAREA MISONARĂ

 Există multe discuţii în lumea ortodoxă despre necesităţile de a-i converti pe oamenii din Apus, de a avea mai multe slujbe în limba engleză, de a depăşi etnicismul din Biserică. Această fervoare misionară pozitivă este un semn foarte bun (desigur, cu excepţia cazului în care există comentarii negative). De fapt, precum spunea adesea arhimandritul Constantin (din Jordanville), cea mai potrivită vreme pentru activitatea misonara este chiar acum, căci cu cât devine America mai puţin creştină, cu atât sporeşte misiunea ortodoxă. Fervoarea noastră misionară pozitivă trebuie, totuşi, să fie călăuzită de conştientizarea vremurilor în care trăim, căci astfel vom şti cum să mântuim sufletele noastre şi pe ale altora.

Este firesc că cei ce sunt în Biserica lui Hristos, realizând ce înseamnă a fi ortodox, să nu se mulţumească a ţine această cunostiinta doar pentru ei. Ştiind că Ortodoxia este Adevărul pentru toţi oamenii, ei o doresc şi celorlalţi: prietenilor şi rudelor lor, şi oricui îşi ţine inima deschisă către ea. Totuşi, precum putem observa, Biserica Ortodoxă este încolţită puternic de prigoană comunistă, dintr-o parte, şi de secularizare, dintr-alta. Situaţia este, desigur, mult mai rea în Apus, care este guvernat de secularism (duhul deşertăciunii lumeşti, n.t.). Sub comunism, se poate suferi pentru Hristos şi dobândi, astfel, ceva bun din această; pe când, sub influenţa secularismului, creştinismul ortodox îşi pierde savoarea şi cei credincioşi ajung întocmai cu ceilalţi din lume. În cazul din urmă, numeroşi protestanţi îi fac de ruşine pe mulţi dintre ortodocşi, deoarece au fervoare şi dragoste pentru Hristos, fără măcar să cunoască ce este Biserica Lui.

Totuşi, aceste cazuri nu ar trebui să influenţeze în nici un fel fervoarea noastră misionară. (Acelaşi lucru poate fi spus şi referitor la situaţia cu care se confruntă mulţi convertiţi de limba engleză, de a fi nevoiţi să participe la slujbe ţinute într-o limbă străină). Trebuie să ne aducem aminte că Hristos nu aşteaptă de la noi fervoare misionară, ci o viaţă schimbată şi o inimă fierbinte. Fervoarea misionară este pe cel de-al doilea plan, la suprafaţa. Vedem nenumărate exemple de oameni cu o mare fervoare misionară, care nu au dat prioritate planului lăuntric, al schimbării sinelui, încălzindu-şi inimile şi înălţându-şi cugetele la un nivel superior, aşa cum spune Kireievski. Aceşti oameni ajung „arsi” şi neroditori, iar unii chiar părăsesc Biserica.

3. STABILIREA PRIORITĂŢILOR

Dar cum începe cineva să-şi rânduiască lucrurile după priorităţi? Putem învăţa din problemele ortodoxiei contemporane, care ne înfăţişează roadele stabilirii unor priorităţi greşite.

Frăţia noastră (Sf. Gherman al Alaskăi, n.t.) se afla în legătură cu mulţi oameni din Grecia, şi primim de la ei scrisori scrise din inimă. Ne spun lucruri importante despre situaţia actuală din Grecia, unde, din anii 1920, exista o schismă între Biserica de calendar nou, care umbla căile lumii, şi Biserica de calendar vechi, care doreşte să fie credincioasă Sfinţilor Părinţi. În ultimul timp, Biserică de calendar vechi a primit nişte convertiţi influenţi, ce au un duh misionar plin de râvnă, asemănător celui al tinerilor noştri americani, ce vor să facă cunoscută Ortodoxia compatriotilor lor.

Către ce poate duce această fervoare? În Grecia, râvna pentru canoane şi pentru Sfinţii Părinţi a produs unele rezultate neplăcute, negative. Grupuri după grupuri au început să se separe unele de celelalte, deoarece se socotesc unii pe alţii insuficient de râvnitori. Fiecare îi acuza pe ceilalţi că nu pun accent pe lucrurile corecte, că nu au o relaţie potrivită cu celelalte Biserici Ortodoxe etc.

Cunoaştem un caz tragic, cel al unui teolog grec foarte bun, care şi-a părăsit jurisdicţia deoarece, în altarul uneia dintre bisericile acesteia, se găsea o icoană a Sfintei Treimi înfăţişându-l pe Dumnezeu Tatăl că cel Vechi de Zile. „Necanonic!”, a spus el, „Canoanele sunt împotrivă!” Faptă să arată că nu a dat prioritate unui lucru anume. Este un fapt ciudat, nu numai pentru că acest om era foarte învăţat, ci şi fiindcă trăia într-o ţară care este ortodoxă de aproape două mii de ani. Ce şansa avem noi în America, care este aproape păgâna şi neluminată de Ortodoxie, dacă oameni sporiţi din Grecia sunt astfel?

 
4. PĂRERI OMENEŞTI

Avem un prieten în Muntele Athos care urmăreşte de mulţi ani situaţia din mănăstirile greceşti. Se duce în locuri unde, de pildă, cineva a devenit un "gheronda" faimos, cu numeroşi ucenici. Observându-i pe aceşti "stareţi", el a ajuns la concluzia că adesea oamenii de acolo îşi închipuie şi zămislesc fantezii, că şi oricare alţii. Au anumite păreri despre cineva, pe care le răspândesc pretutindeni, în jurul acestuia, transformându-l dintr-odată într-un „batran sfant”, cu o mulţime care se strânge împrejurul lui. În realitate, nu exista nici o pricină pentru acest fapt a€“ sunt multe persoane sfinte cărora nimeni nu le da vreo atenţie. La Muntele Athos, se poate vedea acest lucru în cazul unui Bătrân numit Teodosie, un om foarte sfânt, care a scris un jurnal despre cum s-a rugat cu Rugăciunea lui Iisus, la un nivel foarte sporit. Nimeni nu ştie nimic despre el, în timp ce toată lumea a auzit de alţii, deoarece li s-a „facut reclama” şi toţi îi dau crezare.

Printre noi, convertitii apuseni la Ortodoxie, tendinţa această a€“ de a asculta o părere pe care cineva a răspândit-o şi de a-i da crezare a€“ este foarte puternică. Totuşi, nu această este ceea ce ar trebui să facem. Ar trebui să ne folosim mintea, încercând să ne înălţam inimile la un nivel la care să putem simţi mai profund Ortodoxia. Este imperios necesar, în aceste vremuri, să avem un discernământ pătrunzător.

5. PĂRINŢI RECENŢI

Cursele menţionate până acum, care în Grecia au dus la schisme între oameni ce au fost ortodocşi întreagă lor viaţă, sunt pricinuite de lipsă acelui lucru despre care scria Kireievski şi pe care încerca să-l încurajeze. Acel cleric pe care îl cunoaştem, din Sfântul Munte, după ce a analizat tot felul de facţiuni, lupte, „stareti sfinti” ş.a.m.d. din rândul grecilor, spune că acestora le lipseşte un lucru fundamental: ei nu au avut, în secolul al 19-lea, nişte episcopi precum Ignatie Briancianinov sau Teofan Zăvorâtul [1].

Aceste două figuri sunt mărturii vii ale lucrului despre care scria Kireievski. Ei sunt Părinţi Ortodocşi de dată recentă, din Rusia, care au păşit pe deplin în duhul Sfinţilor Părinţi. Au vorbit oamenilor în limbajul vremurilor lor, o perioadă foarte apropiată secolului nostru al 20-lea. Toate ispitele vremurilor noastre le-au fost cunoscute, mai ales episcopului Ignatie, care i-a citit pe toţi scriitorii apuseni, a fost el însuşi inginer şi a cunoscut toate teoriile moderne ale matematicii şi ale calculelor. Cunoscând situaţia actuală şi întreagă înţelepciune a Apusului, ei au înfăţişat acestor timpuri predania ortodoxă şi au răspuns la tot felul de argumente. Episcopul Ignatie, de pildă, a scris un volum asupra iadului şi a stării sufletului după moarte, tâlcuind învăţătura ortodoxă într-un mod care să fie pe înţelesul omului apusean [2]. Aceşti părinţi, că şi alţii care le-au citit scrierile şi i-au urmat, ne-au înmânat Ortodoxia într-un chip foarte accesibil.

6. ÎNŢELEPCIUNEA EXTERIOARĂ

 Dacă duhul autentic al Ortodoxiei nu ne este transmis astfel, apare ispita de a urma „intelepciunea exterioara”, înţelepciunea acestei lumi. Atunci, venind către Ortodoxie, vom alerga după lucruri exterioare: icoane bune, slujbe minunate după Tipic, biserici frumoase, după felul corect de a cânta, de a face danii... Toate aceste lucruri sunt minunate şi bune, dar nu ne putem apropia de ele fără să stabilim că fiindu-ne prioritar a avea o inimă caldă, creştină şi a purta lupta lăuntrică prin care să dobândim smerenia. Dacă neglijăm aceste priorităţi esenţiale, atunci toate aceste lucruri minunate pot fi aşezate într-un muzeu al antichităţilor ortodoxe, aşa cum istoriseşte filosoful Vladimir Solovieva€“ şi acest lucru va fi pe placul Antihristului. 

Antihristul trebuie înţeles ca fiind un fenomen spiritual. De ce va vrea toată lumea să i se închine? Este vădit, din pricină faptului că în lăuntrul sau se găseşte ceva care răspune la ceva din lăuntrul nostru a€“ acel ceva fiind lipsa lui Hristos din noi. Dacă îi ne vom închina (Dumnezeu să ne ferească de aşa ceva!), va fi deoarece vom simţi o atracţie către un anumit lucru exterior, care s-ar putea înfăţişa că fiind chiar creştin, de vreme ce „Antihrist” înseamnă cel ce este „in locul lui Hristos” sau arată precum Hristos. Astfel, ne vom pierde cu desăvârşire mântuirea, urmându-i celui ce este în locul lui Hristos, şi care ne va duce în rătăcire. Desigur că Antihristul poate veni doar după ce întreaga lume a auzit de Hristos; prin urmare, alegerea din urmă va fi făcută între Hristos şi Impostor - şi aproape întreagă lume îi va urma Fiarei.

Cum să ne împiedicăm de la a săvârşi această, de la a urma „intelepciunii exterioare”? Trebuie menţionat că putem fi prinşi de ea, chiar dacă am ajuns cuprinşi de idei înalte. Este la modă acum să se înveţe despre Rugăciunea lui Iisus, să se citească Filocalia, să se facă o „intoarcere la Parinti”. Aceste lucruri nu ne vor mântui că€sunt exterioare. Ele ne pot fi de folos dacă sunt întrebuinţate potrivit, dar dacă devin o patimă, dacă devin cel dintâi lucru după care umblaţi, atunci ajung să fie exterioare, ducându-ne nu către Hristos, ci către Antihrist.

Dacă eşti foarte preocupat să ai icoane canonice şi începi să spui: „In biserică voastră există o icoană într-un stil greşit!”, trebuie să te controlezi şi să fii mai grijuliu, deoarece pui accentul pe ceva exterior. De fapt, dacă ar există vreo biserică care să aibă doar icoane în stilul „incuviintat”, această ar putea fi privită, pe drept cuvânt, cu suspiciune. Există un caz (unul din multe) al unei biserici ce avea icoane ruseşti vechi, originale,€“ unele bune şi altele mai degrabă de prost gust, pictate într-un stil relativ nou € şi o persoană zeloasă le-a dat jos şi a aşezat în locul lor noi icoane de hârtie, „traditionale”. Şi care a fost rezultatul? Cei de acolo şi-au pierdut legătura cu tradiţia, cu oamenii care le-au dăruit Ortodoxia - atunci când au înlocuit icoanele originale, înaintea cărora credincioşii s-au rugat vreme de secole.

O icoană este, înainte de toate, ceva înaintea căreia să te rogi. Lucrul acesta l-a afirmat odată arhiepiscopul Ioan (Maximovici) [proslăvit că Sfânt de Biserică Rusă de peste graniţe a€“ n. ed.], cel ce a fost preşedintele unei societăţi din Sân Francisco, închinată restaurării icoanelor vechi. Unul din membri, care era plin de râvnă pentru vechiul stil al icoanelor, a dorit că arhiepiscopul să dea un ukaz în eparhie pentru a fi îngăduite doar aceste icoane, sau măcar să exprime o hotărâre, cum că această era poziţia încuviinţată oficial. Într-un fel, intenţia acestui om părea bună. Însă arhiepiscopul Ioan i-a spus: „Ma pot rugă şi înaintea uneia, mă pot rugă şi înaintea celeilalte”. Lucrul important este să ne rugăm, nu să ne mândrim că avem icoane canonice.

 Până acum, am citat exemple contemporane ale „intelepciunii exterioare” în Ortodoxie, dar se găsesc ilustrări folositoare ale acesteia şi în trecut. Una dintre acestea se află în sfaturile duhovniceşti ale avvei Dorotei, un Părinte al pustiei din Gaza veacului al 6-lea. „Cunosc un om”, scrie Dorotei, „care a ajuns într-o stare ticăloasă. Dintru început, dacă vreunul din fraţii săi îi grăia ceva, obişnuia a-i răspunde: „Cine-i el? Doar nu-i [Sfântul] Zosima ori vreunul dintr-ai sai”. Apoi începea a-i înjosi, grăind: „Dar cine-i Macarie [cel Mare], totuşi? Niciunul nu este bun spre ceva, poată fără de Vasilie [cel Mare] sau Grigorie [Teologul]”. Iar apoi, la puţină vreme, a început să-i defaime şi pe aceştia, glăsuind: „Cine-i Vasilie? Cine-i Grigorie? Nimeni nu e vrednic, fără numai [Apostolii] Petru şi Pavel”. Şi spusu-i-am: „Cu adevărat, frate, curând îi vei dispreţui şi pe acestia”. Şi, credeţi-mă, în puţină vreme a început a grăi: „Cine-i Pavel? Cine-i Petru? Nu-i nimeni, fără numai Treimea cea Sfântă!” Iar astfel, întru sfârşit, ridicatu-s-a împrotivă lui Dumnezeu a€“ şi acolo s-a oprit!” [4]

Acest călugăr a sfârşit astfel deoarece începuse cu iubire de sine în lăuntrul inimii sale şi nu a vrut cu adevărat să se schimbe; vroia să urmeze un anumit lucru exterior. Vedem aceeaşi atitudine în zilele noastre, ce da glas unora că acestea: „Toata lumea îl ştie pe Sfântul Simeon Noul Teolog. O, da! Îl vom urmă. Sfântul Grigorie Palama. Da! Da, e cel mai bun! Da! Şi toţi Părinţii isihasti... Isihasm! şi Rugăciunea lui Iisus”, şi alte subiecte sporite a toate acestea sunt doar la suprafaţă.


7. A FI LEGAT CU TRECUTUL

 Astfel de consideraţii ar trebui să ne facă să-i preţuim şi mai mult pe Părinţii veacurilor recente (însă fără a-i transforma şi pe ei într-o modă!), care ne-au transmis Ortodoxia şi ne învăţa cum să ne apropiem cu cumpătare de Părinţii vremurilor mai timpurii. Trebuie să privim la noi înşine: dacă vedem că avem râvnă pentru Ortodoxie şi încă nu suntem „legati” de linia care duce înapoi la Ignatie Briancianinov şi Teofan Zăvorâtul, suntem în primejdie să nu fim legaţi deloc de Părinţi [5]. Ar trebui să existe o linie neîntreruptă.

Mai putem încă găsi preoţi „obisnuiti” de parohie, unii dintre ei din Lumea Veche, care nu s-ar gândi nicicând să facă schisme şi facţiuni, sau să excomunice (afurisească) pe cineva din pricină stricteţii, care sunt îndelung-răbdători, care adesea nu spun nimic şi sunt, prin urmare, criticaţi sau trecuţi cu vederea. Aceste critici sunt superficiale: trebuie să căutăm mai profund că să găsim ceva anume în aceşti păstori şi în Biserică, ceva ce nu este prea vădit din afară a€“ chiar această „legatura” cu trecutul.

Nu veţi găsi mulţi oameni care să vă tâlcuiască în amănunt aceasta. Trebuie, oriunde aţi fi, să încercaţi să primiţi acele lucruri care nu pot fi transmise întotdeauna prin vorbe. Aceste lucruri sunt înseşi caracteristicile ce provin dintr-o inimă caldă şi iubitoare: îndelungă-răbdare, îngăduinţă, râvnă (dar nu una care să devină critică faţă de ceilalţi).

De îndată ce începi să afirmi că „Acesti oameni nu fac lucrurile aşa cum trebuie”, trebuie să te opreşti şi să-ţi dai un avertisment lăuntric. Chiar dacă e adevărat  aşa cum se întâmplă adesea, într-o anumită măsură  această atitudine critică este un lucru extrem de negativ care nu te va duce nicăieri. În cele din urmă, te-ar putea aşeza în afară întregii Biserici. Aşadar, trebuie să îţi aduci aminte să nu judeci sau să te crezi atât de înţelept încât să „stii mai bine”. Din contra, încearcă să înveţi, poate fără cuvinte, de la unii dintre oamenii pe care îi critici.

Râvna şi entuziasmul nostru trebuiesc temperate de înţelepciunea care ne vine prin Ignatie Briancianinov şi Teofan Zăvorâtul, poate chiar şi prin cel mai simplu preot de parohie, pe căi pe care trebuie să fim îndeajuns de subtili şi rafinaţi pentru a le discerne, chiar dacă nu ni se spune despre ele.

8. DEPĂŞIREA ÎMPIETRIRII INIMII

Ceea ce spune Kireievski este foarte important: trebuie să ne dezvoltăm în lăuntrul nostru o filosofie ortodoxă de viaţă. Totul se găseşte la Sfinţii Părinţi, dar trebuie să avem motivaţia potrivită pentru a ne îndrepta către ei. Poţi deschide Sfinţii Părinţi şi avea aceeaşi problemă pe care o ai cu Scripturile: ai nevoie de cineva care să ţi le tâlcuiască, deoarece ai găsit ceva neclar, sau nu deţii întregul context, sau nu ştii cum să înţelegi ce-a spus un Părinte, contrar a ceea ce a spus altul, şi crezi că ar putea există o contradicţie, şi tot aşa.

 Poate există un întreg tărâm al confuziei la Sfinţii Părinţi, prin urmare nu trebuie să îi abordăm cu obişnuită noastră cugetare raţionalistă. Trebuie să încercam să ne înălţam cugetele la un nivel superior, şi calea spre a săvârşi aceasta este să ne înmuiem inimă şi să o facem mai flexibilă. Există multe exemple în lumea protestantă, în care oamenii au inimi foarte blânde şi sunt, din dragoste pentru Hristos, buni cu ceilalţi oameni. Ca ortodocşi, nu trebuie să credem că putem fi duri, reci şi corecţi, rămânând pe mai departe creştini. Nu acestea sunt temeliile creştinismului.

Un filosof pre-creştin din China, pe nume Lao Tzu, învăţa că lucrurile cele mai slabe biruiesc asupra celor mai puternice. Există un astfel de exemplu chiar aici, la mănăstirea noastră: stejarii, care sunt foarte puternici şi de neclintit, se prăbuşesc întotdeauna, rupându-şi crengile, în vreme ce pinii, care sunt mai flexibili, se prăbuşesc mult mai rar înainte de a putrezi.

 Putem observa acelaşi lucru în viaţa oamenilor. Cel ce crede în ceva atât de pătimaş încât îţi va „taia capul” dacă nu eşti de acord cu el, îşi arată slăbiciunea. Este atât de nesigur de sine, încât are nevoie să te convertească pe tine, pentru a se asigură pe el însuşi că crede. Formele contemporane de „super-ravna” (zelotism) din Biserică, ce sunt propagate de oameni care vor cu disperare să se afle de partea cea dreaptă, sunt de fapt încărcate cu slăbiciune şi nesiguranţă.

  Nevoia de a fi „drept” se găseşte, şi ea, la suprafaţa creştinismului. Este importantă, dar nu de o importanţă primordială. Întâietatea o are inimă, care trebuie să fie blândă şi caldă. Dacă nu avem această inimă caldă, trebuie să îl rugăm pe Dumnezeu să ne-o dăruiască, nevoindu-ne să săvârşim acele lucruri prin care o putem dobândi. Mai mult, trebuie să conştientizam că nu o avem a€“ că suntem reci. Astfel, să nu încredem raţiunii şi concluziilor minţii noastre logice, privind un lucru faţă de care trebuie să fim oarecum „slobozi”. Dacă facem astfel, intrând în viaţă sacramentală a Bisericii şi primind harul lui Dumnezeu, Dumnezeu Însuşi va începe să ne lumineze.

9. SIMPLITATEA

Deşi toate primejdiile menţionate pot părea înspăimântătoare, în realitate nu sunt aşa. Chestiunea este una extrem de simplă. Deoarece suntem atât de complicaţi, cu minţile noastre moderne şi reci, socotim că trebuie să găsim răspunsul undeva şi să îl arătăm cu degetul. Complexitatea intră în scenă atunci când ne considerăm a fi inteligenţi.

Singurul lucru care ne poate izbăvi este simplitatea. O putem dobândi, dacă ne rugăm lui Dumnezeu în lăuntrul inimii să ne facă simpli; dacă nu ne considerăm a fi atât de înţelepţi; dacă, atunci când se pune o întrebare precum „Putem zugrăvi o icoană a lui Dumnezeu Tatăl?”, nu vom sări să răspundem: „A, bineînţeles că nu!  cutare şi cutare Sinod a spus aşa şi aşa, canonul numărul cutare”. Şi astfel, avem de ales între a-i excomunica pe toţi ceilalţi, „cunoscand” că avem cu siguranţă dreptate,€“caz în care am „intrecut masura” şi între a ne opri şi a declară: „Ei bine, nu cred că le ştiu chiar pe toate...” Cu cât avem mai mult această a două atitudine, cu atât vom fi mai feriţi de primejdii duhovniceşti.

Acceptă, pur şi simplu, credinţa pe care ai primit-o de la părinţii tăi. Dacă se află în apropiere vreun preot cu inimă simplă, mulţumeşte-i lui Dumnezeu. Socoteşte că deoarece eşti atât de complicat, „intelectual” şi capricios, ai avea multe de învăţat de la el. Cu cât sporesti în Ortodoxie, citind, mergând la Biserică, din contactul cu alţi ortodocşi, cu atât vei putea să-ţi „gasesti calea” în întregul tărâm al Ortodoxiei. Vei începe să vezi înţelepciunea din spatele lucrurilor şi a oamenilor pe care înainte i-ai respins. Vei începe să vezi că, chiar dacă oamenii ce poartă legătură cu trecutul nu sunt „intelepti” în mod conştient, totuşi Dumnezeu călăuzeşte Biserica. Ştim că El este cu Biserică Să până la capăt; nu există nici un motiv să „intrecem masura”, să cădem în apostazie şi erezie.

Dacă urmăm calea simplităţii  neincrezandu-ne înţelepciunii noastre, făcând tot ce putem, dar conştientizând că mintea noastră, fără de încălzirea inimii, este o unealtă foarte slabă a€“ atunci se va petrece acel lucru despre care vorbea Kireievski: va începe să se formeze în noi o filosofie ortodoxă de viaţă.

Ne confruntăm cu aceleaşi piedici cu care s-a confruntat şi Kireievski, doar că într-o măsură mai mare. Vieţuind în mijlocul culturii apusene, trebuie să încercam să asimilăm o filosofie şi o teologie provenită de acum aproape 2000 de ani, ce a ajuns cu totul îndepărtată şi străină de lumea această. Filosofia noastră ortodoxă nu trebuie să devină o parte a unui fel de cult sau secte, ci mai degrabă parte a vieţii noastre cotidiene. Făcând paşi mici şi fără a crede că putem ajunge undeva dintr-o săritură, putem păşi drept în Împărăţia Cerurilor a€“ şi nu există nicio pricină, pentru nimeni, să piardă drumul.


NOTE

 1. O parte din scrierile acestor doi Părinţi cuprind: Arta rugăciunii, o antologie a multor sfaturi duhovniceşti ale ambilor Părinţi; Rugăciunea lui Iisus, de Episcopul Ignatie; Arenă, de Episcopul Ignatie; Războiul nevăzut, revăzut de Teofan Zăvorâtul; precum şi Părinţii timpurii ai Filocaliei şi Scrieri din Filocalie despre rugăciunea inimii, compilate şi editate de Teofan Zăvorâtul. Alte cărţi ale Sf. Teofan sunt Calea spre mântuire şi Viaţa duhovnicească şi cum să o trăim.

2. Numeroase pasaje din acest volum au fost traduse şi incluse de părintele Serafim în cartea sa Sufletul după moarte.

3. O legătură contemporană directă cu aceşti Părinţi a fost arhiepiscopul Averchie al Jordanville-ului (+ 1976). A fost ucenic al arhiepiscopului Teofan al Poltavei, care a fost la rândul sau ucenic al lui Teofan Zăvorâtul.

4. Dorotei al Gazei, Cuvântări şi ziceri (Discourses and Sayings, Cistercian Publications, 1977, p. 97). 

5. Sf. Simeon Noul Teolog exprima această, astfel: „Un om care nu-şi manifestă dorinţă de a fi legat de cel mai recent dintre sfinţi în dragoste şi smerenie deplină, datorată unei neîncrederi în şine, nu va fi legat nicicând de sfinţii de mai dinainte şi nu va fi primit că un următor al lor, chiar dacă crede că are toată credinţa şi dragostea cu putinţă pentru Dumnezeu şi pentru toţi sfinţii Lui. Va fi izgonit dintre ei, că unul ce a refuzat să ocupe cu smerenie locul rânduit lui de către Dumnezeu, mai înainte de vremuri, şi să se lege de cel mai recent sfânt, precum a voit Dumnezeu”. (Scrieri din Filocalie despre rugăciunea inimii - Writings from the Philokalia on Prayer of the Heart, Faber 

Sursa: http://saraca.orthodoxphotos.com/biblioteca/viata_si_practica_ortodoxa.htm 

Acest articol a fost publicat initial in The Orthodox Word.
Trad. de Radu Hagiu