KIEV, 24 IANUARIE
2010:
PROSLĂVIREA MATUŞKĂI CELEI MARI -
CUVIOASA ANASTASIA (ROMANOVA)
Pe 24 ianuarie în Mănăstirea Acoperământul Maicii Domnului din oraşul Kiev
a avut loc ceremonia de aşezare în rândul sfinţilor a Cuvioasei Monahii Anastasia
(Romanova).
Ceremonia
de proclamare a avut loc în timpul Dumnezeieştii Liturghii, prezidată de
Preafericitul Mitropolit Vladimir al Kievului şi a toată Ucraina în Biserica
Sfântul Nicolae a Mănăstirii Pocrov.
Împreună
cu Preafericirea au slujit: mitropoliţii
Onufrie de Cernăuţi şi Bucovina, Nifon de Luţ şi Volânia şi Ilarion de Doneţk
şi Mariupol; arhiepiscopii Serghie de Ternopol şi Kremeneţ, Teodor de Podolsk
şi Gorodoţ, Ioan de Herson şi Tavri, Mitrofan de Beloţerkov şi Boguslav,
Vladimir de Poceaev şi Antonie de Borispol; episcopii: Alipie (Pogrebniak),
Irineu de Nejin şi Priluţk, Vladimir de Şepetov şi Slavutsk, Pantelimon de
Ivano-Frankov şi Kolomi, Serafim de Iagitin, Aleksandr de Pereiaslav-Hmelniţ
(secretarul Preafericitului), Pantelimon de Vasilkov, precum şi clerici din
mănăstire şi din oraşul Kiev.
Prin
hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe din Ucraina (Jurnalul nr. 64
din 24 noiembrie 2009) monahia Anastasia (+13/26 aprilie 1900) a fost trecută
în rândul sfinţilor cinstiţi pe plan local.
La
sfârşitul slujbei, Mitropolitul Vladimir, alături de clericii co-liturghisitori,
s-a închinat cinstitelor moaşte ale cuvioasei, după care i-a felicitat pe cei
adunaţi cu ocazia acestui important act de trecere în rândul sfinţilor a
monahiei Anastasia. Totodată, Întâistătătorul a urat credincioşilor ca toţi cei
care se vor adresa sfintei, să primească de la Domnul, pentru rugăciunile
ei, pace, bucurie, mântuire şi viaţă veşnică.
Marea prinţesă Aleksandra
Romanova s-a născut în 1838. Toată viaţa s-a ocupat cu opere de binefacere. În
Sankt Petersburg a întemeiat Obştea surorilor de caritate „Acoperământul
Maicii Domnului", timp de 17 ani a fost preşedinta Societăţii orfelinatelor,
în care se aflau aproximativ 5000 de orfani.
În
1880, Marea prinţesă s-a mutat la
Kiev. În 1889
a întemeiat Mănăstirea de maici „Acoperământul Maicii
Domnului" („Pocrov"). În cadrul mănăstirii au fost construite multe instituţii
de binefacere.
După
moartea soţului, în 1891, a
fost tunsă monahie cu numele de Anastasia.
Timp
de mai mulţi ani prinţesa a fost paralizată şi se putea deplasa doar în scaun
cu rotile. Cu toate acestea s-a vindecat în chip minunat după ce s-a rugat
înaintea unei copii a icoanei făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu de la Poceaev.
Monahia
Anastasia a plecat la Domnul
în Joia Luminată din anul 1900 şi a fost înmormântată în prezenţa unui mare
număr de credincioşi în mănăstirea întemeiată de ea, vizavi de altarul
Bisericii Acoperământului.
MONAHIA DE NEAM ÎMPĂRĂTESC
de Olena Karetnik
Mulţi nu au înţeles viaţa ei.
Cei care erau obişnuiţi să o vadă în
catifea, în palatele împărăteşti, nu şi-o puteau închipui în veşmântul monahal.
Nu oricine va putea înţelege de ce Marea Prinţesă cu numele Romanov şi-a
părăsit palatul. Ea era convinsă că trebuie să caute nu o împărăţie
pământească, ci Împărăţia Cerească.
Prinţesa Alexandra a mers la Kiev. Rămăseseră deja în urmă Sankt
Petersburg-ul, Moscova, Ţarskoe Selo, deşertăciunile lumii... Împreună cu
copacii de dincolo fereastră pluteau amintirile vieţii trecute: „Prinţesa
Alexandra Frederika Vilhelmina, fiica prinţului Oldenburg a trecut la Ortodoxie şi s-a
căsătorit cu Nikolai Nikolaevici - fiul lui Nikolai I şi fratele lui Aleksandr
al II - lea".
Iată
copii mici de tot... soţul Nikolai Nikolaevici... amanta lui - balerină la
teatrul imperial... un echipaj s
trălucitor... Apoi, nouă ani lungi - doar la
pat...
Starea
de sănătate a Prinţesei Alexandra era destul de pretenţioasă după sosirea la Kiev. Guvernatorul-general
A.R. Drenteli a primit ordinul „ca în ziua sosirii Înălţimii Sale să
pregătească trei schimburi de hamali pentru transportarea Înălţimii Sale la
catedrală şi palat". Alexandrei îi plăcea Kievul, catedralele sale,
cupolele aurite, sunetul clopotelor Lavrei. Tot timpul presimţise că numai la Kiev se va face bine.
Prinţesa avea intenţia serioasă de a-şi continua activitatea sa de mecenat cu
care se ocupase şi la
Sankt Petersburg. „... Mă tem nu de moarte, ci mă tem că nu
voi reuşi să fac tot ceea ce trebuie să fac aici, pe pământ" - repeta ea
adesea.
Visa
la mănăstirea ei, la orăşelul ei, în care să fie biserici, catedrale, spitale.
În care să se ofere adăpost celor sărmani, să fie hrăniţi cei flămânzi, şi să
se aducă mulţumire lui Dumnezeu pentru fiecare zi, pentru fiecare rază de
soare, pentru fiecare răsuflare.
Aşa
s-a şi întâmplat. Pe 11 ianuarie 1889 pe pitorescul munte Voznesenski din Kiev
a fost sfinţit un loc şi a fost pusă temelia bisericii Acoperământului
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Din fonduri proprii, Marea Prinţesă a
început să construiască o mănăstire. Această mânăstire fusese prevestită încă
de la începutul secolului de către Fericitul Teofil cel Nebun pentru Hristos.
Bătrânul spusese negustorului kievean Dikovski: „Roagă-te, robule al Domnului.
Locul pe care stăm este sfânt. Aici va străluci harul lui Dumnezeu şi în acest
loc pe care stăm va fi ridicată o biserică a lui Dumnezeu. Stejarul acesta va
fi tăiat şi va sluji drept loc de construcţie a Sfintei Mese a Bisericii, iar
livada va fi transformată în mănăstire de fecioare, şi o femeie de neam
împărătesc va fi organizatoare şi conducătoare a acesteia".
Mănăstirea s-a dezvoltat cu timpul şi s-a transformat într-un orăşel
înfloritor. Încetişor s-a pus pe picioare şi însăşi Prinţesa. Mulţumind lui
Dumnezeu pentru vindecarea sa minunată, se ocupa de dimineaţă până seara de
bună-starea mănăstirii. Aici trăia şi aici lucra. În 1889 a scris soţului ei că
doreşte să îmbrace veşmântul monahal. Marele Prinţ nu a avut obiecţii, şi şi-a
dat permisiunea pentru viaţa ei monahală şi ţarul Alexandru.
Totul
în mănăstire se făcea sub supravegherea personală a Prinţesei. Nu era plantat
niciun copac, nu se bătea niciun cui fără binecuvântarea Alexandrei - Marea
Matuşkă, după cum începuseră s-o numească. Au fost construite un spital, o
farmacie gratuită, o şcoală pentru fetele orfane, un azil pentru orbi, un adăpost
pentru femeile suferinde de boli incurabile, un azil pentru bătrâni,
spălătorii, bucătării, chilii pentru monahii. De asemenea, în cadrul spitalului
a fost creată una din cele mai bune secţii de chirurgie din oraş. Marea
Matuşkă, fără să ţină seama de starea sa precară de sănătate, muncea în spital
împreună cu doctorii şi surorile. Adesea asista timp de 5-6 ore la operaţii,
îndeplinind sarcinile unei asistente de chirurg. Toate monahiile din mănăstire
aveau ascultări în spitalele mănăstirii. Tocmai acest lucru Marea Matuşkă îl
numea „monahism viu".
Nu
toţi contemporanii Alexandrei Petrovna înţelegeau intensa ei activitate. S-au
găsit unii care obiectau categoric faţă de necesitatea unui „monahism
viu". Aceştia insistau că mănăstirea este doar un loc de rugăciune şi
lucrare lăuntrică sufletească şi că nu trebuie să se amestece cu viaţa
lumească.
Fără
să ţină seama de disputele din societate, Marea Matuşkă a continuat să lucreze
pentru
oameni. Ea insista asupra faptului că în mănăstirea ei, cele necesare
pentru îngrijirea medicală nu doar că nu abat de la rugăciune, ci ele se
realizează prin rugăciune. Rugăciunea oferă putere şi iubire pentru aproapele.
Vieţuitoarele mănăstirii au descris detaliat în jurnalele lor modul de
viaţă şi programul Alexandrei, în care nu era răgaz de odihnă. „Matuşka se
aşeza să ia prânzul la orele 5 seara. Istovită, plină de sânge după operaţii,
uneori nici nu-şi schimba hainele. Nu permitea închiderea uşilor pentru a auzi
zgomotul făcut de bolnavi sau glasul acestora. Lăsa totul şi fugea, dădea
ploşti sau lighene. Înainte să se ducă la culcare, mergea cu tămâie şi cu o
lumânare aprinsă prin saloane şi tămâia bolnavii şi întregul spital. După aceea
citea rugăciuni. Se trezea devreme, la orele 4. Întocmea meniul, scria
scrisori, mergea la
Liturghie. Pe sugarii care se aflau în spitalul mănăstirii,
Marea Matuşkă îi legăna cu mult drag, iar leagănul îl aşeza lângă canapeaua ei.
Noaptea ea însăşi verifica ca nu cumva copilaşii să strice cusăturile de după
operaţie."
Uneori
doctorii îi reproşau Alexandrei că nu se îngrijeşte de propria-i sănătate, că
se odihneşte puţin, că ţine uşile deschise. Dar ea spunea: „Pe mine zgomotul nu
mă deranjează deloc, pe mine mă trezeşte liniştea".
În
fiecare an Alexandra Petrovna dădea pentru întreţinerea mănăstirii 50 000 de
ruble, iar pentru spital 80 000 de ruble. De asemenea, pe lângă mănăstire
exista o farmacie fără plată unde fiecare persoană putea primi orice medicament
dorea.
În
anul 1892, Alexandra Petrovna a suferit o operaţie de îndepărtare a unei tumori
canceroase. Prinţesa a mulţumit lui Dumnezeu pentru faptul că a lăsat-o în
viaţă, şi imediat ce a putut să meargă şi-a reluat obligaţiile cotidiene. Slava
„mănăstirii prinţesei" şi a „spitalului alb" (aşa îl numeau, deoarece
pereţii erau vopsiţi în alb) s-a răspândit în întreaga lume, departe de
graniţele Kievului. Şi însăşi Mănăstirea Acoperământului s-a dezvoltat şi s-a
consolidat. Aproape toate călugăriţele lucrau cu mâinile lor în gospodăria mănăstirii.
Unele lucrau în grădina de zarzavat şi în livadă, în sere. Lucrau în ateliere,
brodau cu fir de aur, coseau veşminte. Ultimii ani din viaţă, Prinţesa i-a
dedicat construcţiei unor noi corpuri medicale şi unei Catedrale în cinstea
Sfântului Nicolae. Schiţele faţadelor Catedralei au fost elaborate de fiul
Prinţesei - Piotr Nikolaevici. Punerea temeliilor Catedralei în mod festiv a
avut loc în anul 1896. La sărbătoare, au sosit la Kiev împăratul Nicolae al II
- lea şi împărăteasa Alexandra Feodorovna.
Sănătatea prinţesei s-a înrăutăţit în mod semnificativ şi ea a început
să se pregătească de ultimul drum. În acele grele zile, lângă ea s-au aflat
copiii ei şi rudele. Marea Matuşkă a plecat la Domnul şi a fost
înmormântată modest, aşa cum ceruse prin testament, pe teritoriul mănăstirii.
Toată ziua şi toată noaptea au venit oameni să-şi ia rămas bun de la Marea Prinţesă, să
se închine ca unei adevărate nevoitoare a credinţei ortodoxe. În Kiev tot
timpul s-a considerat că Marea Prinţesă fusese tunsă în monahism, dar acest
lucru a devenit clar doar după moartea Alexandrei Petrovna. Atunci a fost făcut
cunoscut testamentul ei duhovnicesc, care se păstra în Catedrala Sfânta Sofia.
De acolo s-a aflat că Înălţimea Sa devenise monahie în taină cu numele de Anastasia.
Cea
mai scumpă operă a prinţesei - Mănăstirea de maici Acoperământul Maicii
Domnului, a avut parte de necazuri în epoca sovietică, dar cu toate acestea a
rezistat. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu mâinile femeilor bisericile distruse
au fost reconstruite şi au fost retrocedate şi reparate şi cele mai multe
corpuri de clădiri.
Mănăstirea continuă să activeze şi rămâne una din cele mai respectabile
din Kiev. În biserica superioară a Catedralei Sfântului Nicolae se slujeşte
Sfânta Liturghie la marile sărbători, iar Liturghiile zilnice se ţin în
biserica de jos şi în biserica Acoperământului. De asemenea, se slujeşte şi
într-o biserică de spital în cinstea Sfântului Agapit în bolniţa pentru
călugăriţele în vârstă.
Mai
sunt încă multe de făcut: Catedrala Sfântului Nicolae îşi aşteaptă cele 15
cupole. Este posibil ca mănăstirii să-i fie restituite spitalele şi din nou se
va naşte „monahismul viu". Acelaşi din care a început şi Mănăstirea
Acoperământului.
Venerând-o pe Marea Matuşkă Anastasia, pelerinii cred în sfinţenia ei,
cred în faptul că o dată cu trecerea timpului va fi canonizată şi va fi
cinstită de către Biserica Ortodoxă ca o sfântă a Kievului.
Sfântă
Cuvioasă Anastasia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!
MEGALINARIE:
Roagă-te, plăcută lui Dumnezeu,
Pentru pacea lumii şi unirea
Bisericii,
Căutând din ceruri, Sfântă
Anastasia,
Spre cei care te cântă şi te
cinstesc cu dor.
(versiune în limba română: Paula Oprea şi
monahul Leontie)
Login
Forgotten password