Predica la Duminica a 27-a dupa Rusalii - vindecarea femeii garbove (mp3, 2014).

Fisier mp3 - durata: 00:22:37 - marimea: 15,5MB
Sursa: http://prediciortodoxe.ro/

Mai multe postari

Învăţătura ortodoxă despre Icoane


Învăţătura ortodoxă despre Icoane

I. Ce reprezintă icoana ortodoxă pentru creştini?

Biserica Ortodoxă păstrează o bogăţie imensă în domeniul gândirii patristice şi al Sfintei Liturghii, din care face parte şi icoana.

Cuvântul icoană este de origine greacă: εικον = “eikon” înseamnă “chip, imagine, portret”. Cinstirea iconanelor ocupă un loc foarte important în învăţătura ortodoxă. Aceasta pentru că icoana nu este o simplă imagine, nici o ilustraţie a Sfintei Scripturi. Ea este ceva mai mult: mesajul evanghelic, un obiect de cult care face parte integrantă din viaţa liturgică. Aşa se explică importanţa pe care Biserica o dă imaginii (icoanei); se înţelege că nu oricărei imagini (reprezentări), ci imaginii specifice (icoanei), pe care ea însăşi a făurit-o în decursul istoriei sale în lupta împotriva păgânismului şi a ereziilor, pe care a plătit-o cu sângele unui mare număr de martiri şi mărturisitori în timpul perioadei iconoclaste (726 – 843 d.Hr.).

În decursul istoriei sale, Biserica a biruit în toate împrejurările asupra ereziilor (învățături greșite). Însă dintre toate biruinţele sale, numai biruinţa icoanei, a fost proclamată în chip solemn “Biruinţa Ortodoxiei”, pe care Biserica o sărbătoreşte în prima Duminică din Postul Mare, numită Duminica Ortodoxiei[1].

În icoană, Biserica vede nu una din laturile învăţăturii ortodoxe, ci expresia Ortodoxiei în ansamblul ei, a Ortodoxiei aşa cum este ea. Nu se poate deci nici înţelege, nici explica imaginea sfântă, icoana, în afara Bisericii şi a vieţii ei. Icoana, imagine sacră, este una din formele Tradiţiei Bisericii, deopotrivă cu Tradiţia scrisă şi Tradiţia orală. Cinstirea icoanelor, a Domnului nostru lisus Hristos, a Maicii Domnului, a îngerilor şi a sfinţilor este o dogmă a credinţei creştine, formulată la Sinodul al VII-lea ecumenic (787); ea decurge din dogma fundamentală a Bisericii: mărturisirea că Dumnezeu S-a făcut om (Ioan 1, 14). Chipul Acestuia (icoana Cuvântului – Hristos) este o mărturie a întrupării Sale adevărate, reale şi nu închipuite, iluzorii. Tocmai pentru aceasta este numită adesea “teologie în imagine”. Sfântul Vasile cel Mare precizează: “Ceea ce cuvântul împărtăşeşte prin auz, pictura arată în tăcere prin imagine”[2].

Sfinţii Părinţi de la Sinodul al VII-lea ecumenic repetă aceste cuvinte şi precizează: “Prin aceste două mijloace, imaginea (icoana) şi cuvântul, care se completează unul pe altul… noi primim cunoaşterea despre aceleaşi realităţi”[3].

Învăţătura ortodoxă a Bisericii a fost formulată de Sfinţii Părinţi, întemeindu-se pe Sfânta Scriptură cu toată limpezimea.

“Icoana, scrie Sfântul Ioan Damaschin în Cele trei tratate contra iconoclaştilor, este o asemănare, un model, o întipăritură a cuiva. Însă icoana nu seamănă întru totul cu originalul, adică cu persoana înfăţişată. Altceva este icoana şi altceva este originalul; este o deosebire între ele, pentru că aceasta nu este celălalt şi celălalt nu este aceasta. Spre exemplu: icoana omului, cu toate că întipăreşte figura corpului, totuşi nu are facultăţile sufleteşti, căci nici nu trăieşte, nici nu cugetă, nici nu vorbeşte, nici nu simte, nici nu se mişcă. Tot astfel fiul, cu toate că este icoana naturală a tatălui, totuşi are ceva deosebit faţă de el, căci este fiu, şi nu tată”[4].

“Icoana, spune Sfântul Teodor Studitul, este neasemănătoare în ce priveşte esenţa, însă este asemănătoare în ce priveşte persoana”. Icoana Mântuitorului lisus Hristos ne înfăţişează persoana Sa şi nu firea Sa, pentru că zice Sfântul Atanasie Sinaitul: “Nu firea vede firea, ci persoana contemplă persoana”. “Icoana poartă numele prototipului (originalul, persoana care este înfățișață), ea nu conţine natura sa”, precizează Sfinţii Părinţi de la Sinodul al VII-lea ecumenic. Locul prezenţei nu este planşa de lemn, ci asemănarea pe care ea o înfăţişează. Nu există nici o natură înscrisă. “Nu cunoaştem în icoană nimic altceva decât înfăţişarea reprezentând o asemănare a prototipului”, subliniază aceiaşi Sfinţi Părinţi.

II. De ce cinstim icoanele?

Cinstirea sfintelor icoane are o valoare educativ-morală. În general, icoanele trezesc, întreţin şi întăresc peste tot viaţa duhovnicească. Ele întăresc credinţa şi aduc un real folos în sporirea evlaviei, fiind un stimulent pentru săvârşirea binelui, a dreptăţii şi a împlinirii dragostei. Pentru viaţa religios-morală, sfintele icoane sunt purtătoare ale îndemnurilor spre împlinirea poruncilor lui Dumnezeu şi spre imitarea vieţii neprihănite a modelelor al căror chip îl reprezintă, fiind o adevărată călăuză în formarea duhovnicească a credincioşilor.

La întrebarea: “Pentru care motiv icoana trebuie cinstită?”, Sfântul Ioan Damaschin răspunde: “Orice icoană scoate la iveală şi arată ceea ce este ascuns. De exemplu: pentru că omul nu are cunoştinţe complete despre ceea ce este nevăzut, deoarece sufletul este acoperit cu corpul, nici despre cele ce vor fi după el şi nici despre cele distanţate şi îndepărtate în spaţiu, ca unul ce este circumscris în spaţiu şi timp, a fost creată icoana pentru conducerea cunoştinţei şi pentru arătarea şi punerea la iveală a celor ascunse. În general, icoana a fost făcută spre folos, binefacere şi mântuire, pentru ca prin faptul că sunt scoase la iveală şi vădite lucrurile nevăzute, să cunoaştem cele ascunse şi, astfel, pe cele bune să le dorim şi să le râvnim, iar pe cele contrare, adică pe cele rele, să le evităm şi să le urâm”[5].

Că icoana scoate la iveală şi arată ceea ce este ascuns, înţelegem şi din cuvintele Psalmistului: “Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic: ce este omul că-Ţi aduci aminte de el?… Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul!” (Psalm 3, 8, 9); “Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Psalmul 18, 1). Sfântul Apostol Pavel subliniază: “Cele văzute ale lui Dumnezeu se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică din veşnica Lui putere şi dumnezeire…” (Romani 1, 20). Deci cele văzute, materiale, ne ajută (ne fac) să înţelegem cele nevăzute, nemateriale, ale lui Dumnezeu, puterea, dumnezeirea, slava, înţelepciunea, fără ca aceste lucruri materiale să fie socotite idoli, căci nu pe ele le cinstim, ci pe Dumnezeu şi atributele Sale. Dacă am cinsti cele materiale care ne descoperă pe Dumnezeu, în locul Creatorului, am cădea în păcatul idolatriei, cum scrie Sfântul Apostol Pavel: “ştiind pe Dumnezeu, făpturile nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu l-au mulţumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat. Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni şi au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios în asemănarea şi chipul omului celui stricăcios şi al păsărilor şi al celor cu patru picioare şi al târâtoarelor. De aceea, Dumnezeu i-a dat necurăţiei… ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu cu minciuna şi s-au închinat şi au slujit făpturii în locul Făcătorului… şi precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în conştiinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine” (Romani 1, 21-28). Cinstirea creaturii în locul Creatorului (“neavând pe Dumnezeu în conştiinţa lor”) înseamnă idololatrie, falsificarea adevăratei credinţe şi cinstiri a lui Dumnezeu, dar şi perturbare a vieţii morale până la pervertirea totală.

Icoanele, pictate după învăţătura ortodoxă, înfăţişează nu chipul omului stricăcios, ci chipul omului nestricăcios, înnoit prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. De aceea, făcând astfel de chipuri, icoane, şi cinstindu-le, nu cădem în idololatrie, pentru că tocmai chipul nestricăcios al omului înnoit duhovniceşte ne conduce la Dumnezeu, iar această stare de înnoire ne-a aşezat din nou în deplina vrednicie, cea dintâi născându-ne “fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12).

În icoană este înfăţişată şi natura: lumea animală şi vegetală, ca şi stânca şi apele; toate şi tot în starea de înnoire prin acelaşi har dumnezeiesc al întrupării.

Această înfăţişare atât a omului, cât şi a naturii în starea de înnoire exprimată în forme, linii, culori (şi ele înnoite) realizată aici pe pământ, sugerează în acelaşi timp starea, chipul lumii din viaţa veacului ce va să fie; o sugerează într-un mod suficient şi limpede pentru a trezi în sufletele noastre deplina încredinţare despre chipul veacului ce va să fie şi aprinzând în sufletele noastre râvna după această stare, “frumuseţea cea dintâi” sau “chipul cel dintâi”[6]. Numai aceste trăsături, acest conţinut şi acest mesaj al icoanei fac din imaginea sfântă icoană şi nu idoli, ne păstrează în adevărata închinare, ferindu-ne de idololatrie. Icoana devine, ca şi cuvântul, vehicul al Revelaţiei, cale de cunoaştere a puterii şi slavei lui Dumnezeu, de sfinţire şi comuniune cu Dumnezeu şi oamenii în duhul dragostei şi al înnoirii duhovniceşti.

Temeiul sfinţirii noastre prin icoană ni-l oferă mărturisirea lui Iacov, care şi-a mântuit sufletul când L-a văzut pe Dumnezeu sub chipul unui bărbat: “Am văzut pe Dumnezeu în faţă şi mântuit a fost sufletul meu” (Facerea 32, 30). Prin icoanele sfinţilor ne împărtăşim de aceeaşi sfinţire de la Dumnezeu ca şi cei care sunt “prietenii lui Dumnezeu” (Ioan 15, 14), iar aceasta cu mult mai mult prin icoana Maicii Domnului ca cea care este Născătoare de Dumnezeu, a lui Dumnezeu întrupat (Matei 2,11; 14,20).

Cinstirea icoanelor a fost formulată de Biserică prin gura Sfântului Vasile cel Mare, care zice: “Cinstea adusă icoanei se îndreaptă către cel înfăţişat în icoană.”

Sfântul Ioan Damaschin, la întrebarea: “Cine a fost cel dintâi care a făcut icoana?”, răspunde: “Însuşi Dumnezeu, Cel dintâi a născut pe Fiul Său, Unul Născut şi Cuvântul Lui, icoana Lui cea vie, naturală şi chipul cu totul asemenea al veşniciei Lui”[7], potrivit cuvintelor Sfintei Scripturi: “Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura” (Coloseni 1, 15); “Hristos, Care este chipul lui Dumnezeu” (II Corinteni 4, 4); “Care fiind strălucirea slavei şi chipul fiinţei Lui…” (Evrei 1, 3).

Traducătorul în limba română al cuvântului grecesc eikon foloseşte termenul de “chip” care este, cum bine ştim, sinonim cu cel de “icoană”. “Dumnezeu a făcut pe om, continuă Sfântul Ioan Damaschin cu cuvintele Sfintei Scripturi, după chipul şi asemănarea Sa” (Facerea 1, 26-27). Iată deci că atât omul, cât şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos sunt icoanele lui Dumnezeu pe Care nimeni nu L-a văzut, adică nimeni nu a văzut firea lui Dumnezeu, ci Fiul Cel Unul Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut (Ioan 1, 18; I Timotei 6, 16). Mântuitorul Iisus Hristos este icoana naturală a lui Dumnezeu, pe când omul este icoana lui Dumnezeu din imitare, prin faptul că este dăruit de Dumnezeu cu minte, cuvânt, duh şi liber arbitru[8].

Dacă lui Dumnezeu I se cuvine închinare absolută, adorare, învaţă Biserica prin gura aceluiaşi Sfânt părinte Ioan Damaschin, icoanelor li se cuvine închinare relativă, venerare sau cinstire[9].

În decursul veacurilor, Biserica a luptat pentru păstrarea curăţiei adevărului revelat, iar lupta cea mai mare a fost în faţa pericolului iconoclast (luptător împotriva icoanelor), care tăgăduia legitimitatea facerii şi a cultului icoanelor. Aceasta pentru că iconoclaştii nu înţelegeau posibilitatea facerii icoanelor. Iconoclaştii nu puteau să înţeleagă că în icoană se înfăţişează nu firea sau firile, ci persoana, iar chipul persoanei înfăţişate în icoană nu este identic cu persoana însăşi. “Zugrăvesc pe Dumnezeu nevăzut, scrie Sfântul Ioan Damaschin, nu ca nevăzut, ci ca pe Unul Care S-a făcut văzut pentru noi prin participare la corp şi la sânge (Evrei 2, 14). Nu zugrăvesc Dumnezeirea nevăzută, ci zugrăvesc corpul nevăzut al lui Dumnezeu; căci dacă este cu neputinţă să se zugrăvească sufletul, cu cât mai mult Dumnezeu, Care a dat sufletului imaterialitatea[10].”

III. Închinarea la icoane nu este idolatrie

Iconoclastii respingeau posibilitatea facerii icoanei si a cultului ei pornind de la cele poruncite de Dumnezeu lui Moise în Vechiul Testament: “Eu sunt Domnul Dumnezeul tau… Sa nu ai alti dumnezei afara de Mine! Sa nu-ti faci chip cioplit si nici un fel de asemanare a nici unui lucru din cele ce sunt în cer, sus, si din câte sunt pe pamânt, jos, si din câte sunt din apele de sub pamânt! Sa nu te închini lor, nici sa le slujesti…” (Iesire 20, 2-5). “Iar Domnul v-a grait de pe munte din mijlocul focului si glasul cuvintelor lui L-ati auzit, iar fata Lui n-ati vazut-o, ci numai glasul Lui l-ati auzit… Tineti doar bine minte ca în ziua aceea, când Domnul v-a grait din mijlocul focului, de pe Muntele Horeb, n-ati vazut nici un chip. Sa nu gresiti dar si sa va faceti chipuri cioplite, sau închipuiri care sa înfatiseze barbat sau femeie sau închipuirea vreunui dobitoc de pe pamânt, sau închipuirea vreunei pasari ce zboara sub cer, sau închipuirea vreunei jivine ce se târaste pe pamânt, sau închipuirea vreunui peste din apa, de sub pamânt; sau, privind la cer si vazând soarele, luna, stelele si toata ostirea cerului, sa nu te lasi amagit ca sa te închini lor, nici sa le slujesti…” (Deuteronom 4, 12-19). Oprirea facerilor era cu un scop precis: pentru a nu se închina lor, socotindu-le Dumnezeu, asa cum lamureste Sfântul Apostol Pavel (Romani 1, 23-25): “Si au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricacios cu asemanarea chipului omului celui stricacios si al pasarilor… s-au închinat si au slujit fapturii în locul Facatorului” (Iesire 32,1-8). Vitelul de aur turnat. Psalmistul David l-a numit idol. “Si au facut vitel în Horeb si s-au închinat idolului (Psalmul 105, 19): cinstirea si aducerea jertfei idolului se numeste idololatrie. Idolul este deci un lucru facut de mâna omului sau aflat în natura, o vietate – fiinta nerationala socotita dumnezeu. Idolul se pune în locul lui Dumnezeu, departându-l pe om de El, pe când icoana îl apropie pe om de Dumnezeu.

Dupa marturiile Sfintei Scripturi, cinstirea sfintelor icoane nu poate fi considerata idolatrie, deoarece însusi Dumnezeu a poruncit lui Moise sa faca heruvimi si chipuri de heruvimi la Cortul Sfânt (Iesire 25, 18-22; 26, 31; 36,35) si apoi lui Solomon la Templu (III Regi 6, 23-35; II Paralip. 3,10-14), pe care evreii i-au cinstit prin închinare (Iosua 7,6), prin jertfe, tamâieri (Iesire 30,1- 8), aprinderea candelelor si prin cântari de lauda (Psalm 137,1). Chipurile de heruvimi au fost respectate si de catre Mântuitorul, Care spune despre Templu ca este “Casa lui Dumnezeu” (Luca 2, 49) si de catre Sfintii Apostoli (Fapte 3, 1-3; 24,11). Între sfintele icoane si idoli nu este nici o asemanare, nici ca reprezentare, nici ca functie, nici ca efect. În timp ce sfintele icoane reprezinta realitati obiective, chipurile sau înfatisarile unor persoane care exista sau au existat în viata de aici sau de dincolo, idolii sunt nascociri imaginare, fictive ale mintii omenesti, lipsite total de realitatea celor prezentate de chipul lor. Sfântul Apostol Pavel afirma ca: “Idolul nu este nimic în lume” (I Corinteni 8, 4) si ca închinatorii la idoli nu vor mosteni împaratia lui Dumnezeu (I Corinteni 6, 9; Galateni 5, 20; Efeseni 5, 5). În cuvântarea sa rostita în fata atenienilor, Sfântul Pavel, dupa ce a constatat ca cetatea este plina de idoli (Fapte 17,16), a vrut sa le demonstreze adevarul ca Dumnezeu, Care este Duh (Ioan 4, 24), nu poate fi asemanat cu idolii materiali. El a facut deci o distinctie clara între idolii din templele pagâne si înfatisarile sfinte din icoanele crestine. La Sfântul Apostol Pavel vom întâlni marturii dupa care putem reprezenta chipul lui Dumnezeu pe sfintele icoane (II Corinteni 4, 4; Filipeni 2, 6; I Timotei 3, 16; Filipeni 2, 7-8), caci însusi Mântuitorul ne încredinteaza ca: “Cel care Ma vede pe Mine, vede pe Cel care M-a trimis pe Mine” (Ioan 12, 45), adica pe Dumnezeu-Tatal.

Poporul lui Israel n-a vazut fata lui Dumnezeu (Deuteronom 4, 12) de aceea nici nu putea sa zugraveasca chipul lui Dumnezeu. Dar când “Hristos Iisus… Care, Dumnezeu fiind în chip… S-a desertat pe Sine, chip de rob luând, facându-Se asemenea oamenilor si la înfatisare aflându-se ca un Om” (Filipeni 2, 5-7), când Cuvântul S-a facut trup si S-a salasluit între noi si am vazut slava Lui, slava ca a Unuia Nascut, plin de har si de adevar” (Ioan 1, 14), “atunci înfatiseaza în icoana ceea ce învata Biserica prin gura Sfântului Ioan Damaschin, asemanarea Celui ce S-a facut vazut spre contemplare. Zugraveste coborârea Lui fara nume, nasterea din Fecioara, botezul în Iordan, Schimbarea la Fata de pe Tabor, patimile, mijlocitoarele patimirii, moartea, minunile, simbolurile firii Lui dumnezeiesti, minuni facute prin activitatea corpului, dar cu ajutorul activitatii dumnezeiesti, Crucea cea mântuitoare, înmormântarea, învierea, înaltarea la ceruri. Zugraveste-le pe toate si cu cuvântul si cu culorile”[11].

De aici întelegem ca icoana are un temei si un rost dogmatic, adica întruparea lui Dumnezeu si marturisirea ei. Aceasta o face deci chiar prin graiul tacut al culorilor si al liniilor desenului, aratând ca întruparea lui Dumnezeu nu a fost închipuita, ci reala; “ceea ce este cuvântul pentru auz, aceea este icoana pentru vaz”, precizeaza Sfântul Ioan Damaschin[12]. Si el continua: “Prin icoana ne sfintim vederea, iar prin cuvânt auzul. Primul dintre simturi este vederea”.

Chiar si în Vechiul Testament, Dumnezeu a învatat pe poporul ales prin graiul culorilor, liniilor si volumelor unor obiecte sau chipuri; chivotul Legii, lucrat cu deosebita maiestrie artistica, în care au fost puse, din porunca lui Dumnezeu, tablele legii, vasul cu mana si toiagul lui Aaron care a odraslit pentru a-si aduce aminte de Dumnezeu si de minunile Sale facute cu poporul ales. Mai mult, deasupra chivotului strajuiau chipurile celor doi heruvimi facuti si asezati acolo tot din porunca lui Dumnezeu Care oprise, cum stim, facerea chipurilor cioplite si tocmai “acolo, între cei doi heruvimi, de deasupra chivotului Legii, Ma voi descoperi tie si-ti voi grai de toate câte am a porunci prin tine fiilor lui Israel” (Iesirea 25, 18-22), încredinteaza Dumnezeu pe Moise. Despre aceasta aminteste si Sfântul Apostol Pavel (Evrei 9, 3-5), numindu-le chipuri si umbre ale celor adevarate (Evrei 10, 1).

Icoana, ca si cuvântul, este arta liturgica… este parte integranta a religiei, unul din mijloacele de cunoastere a lui Dumnezeu, unul din modurile de comuniune cu El. Pentru ca poporul ales sa-si aduca aminte de binefacerile primite de la Dumnezeu, Dumnezeu le porunceste sa ia din Iordan 12 pietre si sa le zideasca într-un altar (Iosua 4, 5-9). Aceste pietre nu erau idoli, ci semne de aducere aminte de Dumnezeu si de binefacerile Sale, cum s-a zis mai sus.

Dumnezeu, Care opreste facerea chipurilor cioplite, îi porunceste lui Solomon ca sa împodobeasca templul cu chipuri de animale, cu ornamente florale si vegetale.

Continutul si mesajul icoanei sunt mai mult decât umbrele ei din Vechiul Testament: marturisire a întruparii, a faptului ca Dumnezeu S-a facut om, dar si ca omul s-a facut “dumnezeu” prin har, prin împartasire, dobândindu-si chipul cel dintâi, cum învata Sfintii Parinti ai Bisericii, una si nedespartita. Si tot ei spun ca daca icoana Mântuitorului Iisus Hristos marturiseste întruparea lui Dumnezeu, luând chipul lui Adam si înnoindu-l, icoana Maicii Domnului este aratarea chipului celui dintâi dintre oameni care s-a împartasit de harul întruparii, înnoirea cu chipul cel dintâi, chipul celui dintâi om îndumnezeit.

Sfânta Scriptura ne vorbeste foarte mult despre înnoirea omului prin întruparea Fiului lui Dumnezeu si despre chipul înnoit al omului. “Caci în Hristos Iisus nici taierea împrejur nu este ceva, nici netaierea împrejur, ci faptura cea noua” (Galateni 6, 15). “… Sa umblam si noi întru înnoirea vietii” (Romani 6, 4). “… Sa înfatisati trupurile voastre ca pe o jertfa scumpa, bineplacuta lui Dumnezeu ca închinarea voastra cea duhovniceasca. Si sa nu va potriviti cu acest veac, ci sa va schimbati prin înnoirea mintii ca sa deosebiti care este voia lui Dumnezeu…” (Romani 12, 12). “Îmbracati-va în Domnul nostru Iisus Hristos (Romani 13, 14), “dar v-ati spalat, dar v-ati sfintit, da rv-ati îndreptat în numele Domnului lisus Hristos” (I Corinteni 6,11). “Daca este trup firesc este si trup duhovnicesc” (I Corinteni 15, 44). “Caci trebuie ca acest trup stricacios sa se îmbrace în nestricaciune si acest trup muritor sa se îmbrace întru nemurire” (I Corinteni 15,53). “Iar noi, privind ca în oglinda, cu fata descoperita, slava Domnului, ne prefacem în acelasi chip din slava în slava, ca de la Duhul Sfânt” (II Corinteni 3, 18). “Deci daca este cineva în Hristos, este faptura noua; cele vechi au trecut, iata toate s-au facut noi” (II Corinteni 5,17). Aceste cuvinte si altele, pe care nu le-am mai citat din cauza numarului lor mare ne arata, cum am amintit, adevarul înnoirii omului prin harul întruparii si ne fac icoana omului înnoit întru Hristos Iisus. Tocmai acest adevar al înnoirii si acest chip al omului înnoit ni le arata icoana ortodoxa; fara acest mesaj si trasaturi, imaginea nu mai este o icoana ci un tablou, un portret cu un subiect religios, al unui om cel mult placut la vedere. Aceasta înfatisare placuta la vedere, caracteristica artei religioase a Renasterii, trebuie sa ne duca cu mintea la cuvintele Sfintei Scripturi: “De aceea femeia, socotind ca rodul pomului este bun de mâncat si placut ochiului la vedere” (Facerea 3,6), a mâncat din el, dând si lui Adam, si a murit.

Atât icoana cât si Sfânta Scriptura nu ne-au pastrat trasaturile chipului istoric-fizic al Mântuitorului Iisus Hristos. Unii Sfinti Parinti ai Bisericii spun ca Mântuitorul avea un chip frumos, referindu-se la textele care vorbesc de starea Sa de proslavire (Psalmul 44, 3), altii spun ca era urât, referindu-se la momentele patimilor (Isaia 43, 2-3). A înfatisa în icoana numai chipul istoric al Mântuitorului, înseamna a ni-L înfatisa ca si cei din vremea Sa pamânteasca, cei care-L vedeau numai ca om, nu ca si Dumnezeu, ca Dumnezeu-Om, Care a facut minuni ca Dumnezeu ce era, si nu ca om. (Matei 12,24). Mai mult, Fiul lui Dumnezeu a luat chip de rob nu numai ca sa faca minuni, aratându-Si puterea Sa dumnezeiasca, sa ne faca sa credem si sa marturisim ca El este cu adevarat Fiul lui Dumnezeu (Matei 27, 54), si sa dea iertare de pacate, vindecarea sufletului si trupului, adica sa dea înnoire omului învechit prin pacat. Aceasta înnoire a lucrat-o mai întâi în trupul Sau si ne-o împartaseste si noua tot prin trupul Sau, trupul Sau mort si înviat care este trupul Sau dumnezeiesc. Tocmai acest trup înnoit al Mântuitorului ni-L înfatiseaza icoana ortodoxa.

Facem icoanele sfintilor pentru ca ei sunt prietenii lui Dumnezeu (Ioan 15, 14), Care Se odihneste si este minunat întru sfintii Sai. Minunate a facut voile Sale întru sfintii Sai. Între voile Sale este si cea a înnoirii noastre, împartasita prin întrupare. “Voia lui Dumnezeu este sfintirea vietii noastre” (I Tes. 4, 3). Omul, fiind chipul lui Dumnezeu, înnoit prin întrupare, se reflecta prin icoana sfintilor, icoana fiind, cum s-a mai spus, o marturie a întruparii.

De harul întruparii s-a împartasit într-o masura mai mica decât omul si “faptura care asteapta cu nerabdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu… ca sa fie partasa la libertatea maririi” (Romani 8, 19-22). De aceea în icoana apare si faptura nerationala alaturi de om, înfatisata si ea în haina înnoirii, marturisind si ea lucrarea harului întruparii.

Apocalipsa, care ne înfatiseaza chipul lumii în pragul venirii Domnului Iisus Hristos întru slava sa judece viii si mortii, ne zugraveste icoana lumii cu numeroase scene si culori, ajungând la starea de “cer nou si pamânt nou”, încât cuvintele parca dispar, ramânând în mintea noastra numai imaginea lumii în care puterea si slava lui Dumnezeu ni se fac prezente în culorile icoanei Apocalipsei. Imaginea exprima mai mult decât cuvântul: “Chipul slavei Domnului de pe vârful muntelui era în ochii fiilor lui Israel ca un foc mistuitor” (Iesirea 24,17).

Potrivit marturiei Sfintei Traditii, Biserica a folosit icoanele în cult, iar credinciosii în casele lor, înca din primul veac. Sfântul Evanghelist Luca era nu numai doctor, ci si pictor, si a pictat, între altele, icoana Maicii Domnului. Avgar s-a bucurat sa aiba o icoana a Mântuitorului nefacuta de mâna.

În Sfânta Scriptura a Noului Testament nu gasim nicaieri vreo porunca a Mântuitorului sa se faca icoane, dar nici porunca de a scrie Sfânta Evanghelie. El a poruncit Sfintilor Apostoli sa propovaduiasca Evanghelia, nu sa o scrie (Marcu 16, 15). Cine a poruncit Sfintilor Apostoli sa scrie epistolele? De unde a pornit porunca sa se scrie Evanghelia, de acolo a pornit porunca sa se faca si icoane. Icoana si Evanghelia sunt Traditia scrisa a descoperirii dumnezeiesti, prima în culoare si desen, a doua în cuvinte. Revelatia dumnezeiasca, propovaduita mai întâi prin viu grai, nu a fost cuprinsa toata în scrierile Sfintei Evanghelii (Ioan 20, 30-31; 21, 25; Fapte 20, 35). Sfintii Apostoli au învatat si prin epistola, dar si prin viu grai (II Tesaloniceni 2, 15; I Corinteni 11 ,12).

Prin icoana, ca si prin Sfânta Scriptura, nu doar aflam ceva despre Dumnezeu, ci îl aflam pe Dumnezeu.

Icoana nu este o reprezentare a Dumnezeirii, ci un semn al participarii unei persoane la viata dumnezeiasca. Este o marturie a cunoasterii concrete, practice, a sfintirii corpului omenesc.

Icoana este o expresie exterioara a starii de transfigurare a omului, a sfintirii sale în lumina divina necreata… un fel de stralucire launtrica… Stralucirea de lumina apare în icoana ca aureola, o reprezentare picturala exacta a manifestarii reale a luminii spirituale. Dar tocmai aceasta stare duhovniceasca, desavârsirea launtrica a omului, al carui semn exterior este lumina, nu se poate transmite nici în cuvânt nici în imagine. De obicei, atunci când Parintii si Scriitorii bisericesti ajung la descrierea momentului îndumnezeirii, ei o caracterizeaza ca tacere, întrucât este cu totul de nedescris si de neexprimat.

Însa efectul acestei stari asupra materiei umane si mai ales asupra timpului poate fi într-o anumita masura descris si înfatisat.

Întreaga lume vazuta reprezentata în icoana se schimba, devine imaginea unitatii viitoare a întregii creatii, împaratia Duhului Sfânt.

Este noua ordine din noua creatie, “cer nou si pamânt nou” (Apoc.21, 1).

Iconarul trebuie sa participe permanent la viata sacramentala a Bisericii; de aici si cerintele morale pe care Biserica le impune iconarilor. Pentru un pictor de icoane, creatia este calea ascezei si a rugaciunii, adica o viata monastica în esenta. Desi frumusetea si continutul unei icoane sunt percepute subiectiv de fiecare privitor dupa capacitatile sale sufletesti, ele sunt exprimate obiectiv de iconar prin depasirea constienta a propriului “eu” si înjugarea lui la adevarul revelat – autoritatea Sfintei Traditii. Obisnuitele cuvinte “eu înteleg asa”, “eu vad asa” se exclud cu totul în acest caz. Iconarul nu lucreaza pentru sine, nu pentru gloria sa, ci pentru slava lui Dumnezeu. De aceea icoana nu se semneaza niciodata. Libertatea unui iconar nu consta în exprimarea nestingherita a personalitatii sale, a eului sau, ci în eliberarea lui de toata “patima si placerea lumii si a trupului”. Este libertatea spirituala de care vorbeste Apostolul Pavel: “Unde este Duhul Sfânt, acolo este si libertate” (II Cor. 3, 17). Principiul calauzitor al acestei cai este canonul iconografic. El nu reprezinta suma totala a regulamentelor exterioare care restrictioneaza creativitatea artistului, ci o necesitate interioara, constient acceptata ca regula constructiva, ca unul din aspectele Traditiei Bisericii, paralel cu traditiile liturgice, ascetice si altele. Altfel spus, canonul este forma pe care Biserica o imprima înjugarii vointei umane la voia lui Dumnezeu.

Crestinismul nu este numai revelatia Cuvântului lui Dumnezeu, ci si a chipului lui Dumnezeu în care se descopera asemanarea Lui. Acest chip Dumnezeiesc reprezinta trasatura distinctiva a Noului Testament, fiind marturia vizibila a îndumnezeirii omului. Calea iconografiei ca mijloc de exprimare a lucrurilor privitoare la Dumnezeu este calea teologiei. Ambele exprima ceea ce nu se poate exprima cu mijloace omenesti… metodele utilizate în iconografie nu pot fi decât figurative, simbolice, ca si limbajul parabolelor din Sfânta Scriptura. Dar continutul exprimat prin acest limbaj simbolic este imuabil atât în Scriptura cât si în imaginea liturgica – icoana. Pentru omul ortodox al zilelor noastre icoana, fie ea veche sau moderna, nu este obiect de admiratie estetica sau obiect de studiu, este o arta vie, de Dumnezeu inspirata, care îl hraneste sufleteste.

IV. Deosebirea dintre icoana ortodoxa si pictura religioasa

Închinarea în “duh si adevar” (Ioan 4,23) nu exclude icoana, ci dimpotriva, o cere daca este pictata dupa învatatura Bisericii Ortodoxe. Privind o icoana în care totul este dematerializat, dar nu derealizat, real, dar nu realist, o lume, un chip înnoit prin Harul întruparii, privim ca printr-o fereastra puterea si slava lui Dumnezeu Care salasluieste în chipul înnoit al omului si al lumii din icoana. Închinarea în duh si în adevar nu exclude materia organizata în icoana, iconic sau iconografic, “Nu este materie cerneala si preasfânta carte a Evangheliilor? Nu este materie Trupul si Sângele Domnului nostru?”, se întreaba Sfântul Ioan Damaschin[13]. Materia nu este deci potrivnica închinarii noastre în duh si în adevar. Chiar în Vechiul Testament, în care Dumnezeu interzicea facerea idolilor, a chipurilor cioplite, sunt prelucrate (aurul, argintul, arama, diferite fire si stofe) pentru a fi folosite la cult. Materia folosita iconografic, atât în Vechiul cât si în Noul Testament, a capatat forme artistice de o valoare si frumusete nepieritoare, marturii ale civilizatiei lumii, contributii valoroase ia tezaurul de cultura al lumii.

Icoanele, lucruri facute de mâini omenesti, chiar cele care sunt îmbracate în metal pretios (argint), obicei târziu si strain traditiei iconografice, pentru ca materia metalului nu poate sa exprime atât de bine starea omului înnoit cum poate sa o arate culoarea, nu pot fi socotite idoli pentru ca ele nu sunt identice prin fire, ci prin asemanare cu cele pe care ele le înfatiseaza. “Idolii pagânilor sunt aur si argint, lucruri ale mâinilor omenesti; gura au si nu vor grai, ochi au si nu vor vedea… asemenea lor sa fie cei ce-i fac pe ei si se încred în ei”. Tocmai identitatea de fire ce era atribuita idolilor socotiti persoane care vad, vorbesc si aud, face ca aceste lucruri ale mâinilor omenesti sa fie idoli. Spre aceasta voia sa atraga atentia Sfântul Apostol Pavel celor din Areopag: “Nu trebuie sa socotim ca Dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite de mestesugul si iscusinta omului” (Fapte 17, 29).

Biserica Dumnezeului Celui viu, “stâlp si temelie a adevarului” (I Timotei 3, 15), a pastrat toate cuvintele Sfintei Scripturi în curatia cea dintâi, când aceste cuvinte au trebuit sa fie traduse în diferite limbi din cea în care ele au fost scrise prima data. Textul: “Sa se rusineze toti cei ce se închina chipurilor cioplite si se lauda cu idolii lor” (Psalmul 96, 7) nu cunoaste nici o schimbare, adica înlocuirea cuvintelor “chipuri cioplite” cu “icoane” în nici o traducere. Ceea ce întâlnim în unele traduceri recente facute în afara tarii, în limba româna, nu se bucura de credibilitate nici din partea marilor grupari crestine care nu au cultul icoanelor.
Icoana facuta dupa învatatura ortodoxa, prin mesajul si continutul ei, identice cu cele ale Evangheliei si mai ales prin graiul universal al culorilor si liniilor, îsi are pentru timpul nostru lucrarea ei ecumenica. Icoana ortodoxa tot mai mult îsi face prezenta în lumea crestina din afara Ortodoxiei, ca si slujba ortodoxa din care icoana face parte integranta.

Putem sa ne rugam, la caz de mare nevoie si fara icoane si în afara de biserica, dar în rugaciunile noastre în fata acestei ferestre deschise catre cer, care este icoana, vedem, întelegem, ne împartasim din plin de harul îndumnezeitor care a înnoit chipul si lumea din icoana în fata careia ne aflam. Este o experienta de doua ori milenara, cu radacini în însusi faptul crearii omului si în Persoana celui Care este “Chipul (icoana) lui Dumnezeu celui nevazut” (Coloseni 1, 15).

Ce putem spune despre icoana noastra ortodoxa româneasca? Dupa cum stim, Ortodoxia a cultivat si cultiva si un specific national; pe care îl gasim si în icoana. Nu este locul si nici spatiul pentru a consemna într-o masura mai mare, asa cum merita sa se spuna, ci vom spune doar câteva cuvinte. Icoana noastra se caracterizeaza printr-o masura cumpanita între omenesc si duhovnicesc în înfatisarea chipului omenesc: este o masura care tine seama de formula calcedoniana: fara schimbare si fara amestecare, adica omenescul nu este înghitit de duhovnicesc ca în unele vechi fresce bizantine, dar nici invers, ca în arta religioasa a Renasterii. Sunt chipuri pline de bunacuviinta care acopera o adânca traire duhovniceasca învaluita de o smerenie de care era stapânit permanent Sfântul Apostol Pavel (I Timotei 1,15). Duhul comuniunii persoanelor sfinte cu natura din icoana si mai ales cu privitorul sau închinatorul se lasa lesne de perceput chiar si celor din afara Ortodoxiei.

Pentru a patrunde cu adevarat în duhul icoanei trebuie sa urmam drumul pe care l-a strabatut practica Bisericii pâna astazi, si occidentalul trebuie sa se situeze în universul religios si liturgic în care se situeaza icoana.

Icoana este facuta pentru a-l ajuta pe om în desavârsirea sa duhovniceasca, caci ea îl ajuta sa primeasca harul chiar de la izvorul acestuia. Omul se concentreaza în rugaciuni si se slujeste de icoana ca de o unealta care-i îngaduie sa-si îndrepte rugaciunea catre arhetip (persoana înfatisata în icoana).

Faptul ca ne-am rugat lui Dumnezeu având în fata o icoana în care am privit o persoana si o natura în starea de înnoire a facut sa fim mai legati de oameni si de natura, de oamenii pamântului, de stramosi, de natura patriei în care duhul mioritic este expresia populara a duhului Ortodoxiei noastre românesti, în care cerul se uneste cu pamântul în nunta bucuriei nesfârsite a celei de a opta zi, a desavârsirii.

Note:
[1] Expunerea acestei învăţături despre icoană este tratată pe larg de L. Uspenski în cele două lucrări ale sale: Essai sur la Theologie de l’icone dans l’Eglise Orthodoxe, I, Paris, 1960 şi Theologie de l’icone dans l’Eglise Orthodoxe, Paris, 1980.
[2] Citat luat din Sfântul loan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaştilor, traducere din greceşte cu un studiu introductiv de Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1998, p. 72.
[3] Mansi XIII, 3000, C.
[4] Op. cit.,p. 113.
[5] Ibidem.
[6] Canonul din Duminica Ortodoxiei.
[7] Sf. loan Dmaschin, op. cit.
[8] Ibidem, p. 114-115.
[9] Ibidem, p. 4.
[10] Ibidem, p. 4-5.
 [11] Ibidem, p. 7-8
[12] Ibidem.
[13] Ibidem, p. 17.

Extrase din: Învățătura Ortodoxă despre Icoane – I.P.S. Pimen Suceveanul, 2007
(Calauza Ortodoxa)




 




  


Ομάδες Google E-Mail:
Abonaţi-vă la Sfânta Mănăstire Pantocrator
Sfintele Locuri

Articolele semnate exprimă punctele de vedere ale autorilor lor. Este permisă utilizarea, descărcarea şi reproducerea materialului de pe acest site, cu condiţia păstrării sensului primar, fără interpolări ce l-ar denatura, nu în scopuri comerciale,condiţia primordială fiind menţionarea sursei www.impantokratoros.gr.
:: Categorii tematice :: Sfintele Locuri :: Fișiere video :: Comunicare :: Adrese Ortodoxe :: Fișiere audio ::


Login  Forgotten password   RSS

active³ 5.0 · © 2000 - 2013 IPS Ltd · Disclaimer