Fotografii
RUGĂCIUNE PENTRU CREŞTINII VREMURILOR DIN URMĂ
VIAŢA
Cuviosul Anatolie năzuia din tinereţe spre viaţa duhovnicească, însă mama sa nu i-a îngăduit să plece la mânăstire. Doar după moartea ei, la 15 februarie 1885, când era deja în vârstă de treizeci de ani, a venit administratorul de moşie Alexandru Potapov la Sihăstria Optina. În scurt timp, fratele Alexandru a fost binecuvântat să-i fie ajutor de chilie Cuviosului stareţ Ambrozie. Încă de acum a dobândit Cuviosul Antonie darul dragostei, al compătimirii, al înainte-vederii.
Primind tunderea în monahism la 3 iunie 1895, i se încredinţează treptat slujirea de stareţ, iar după sfârşitul stareţilor Iosif şi Varsanufie a devenit împreună cu Cuviosul Nectarie continuatorul nevoinţei duhovniceşti a stăreţiei. Stareţii nu resping pe nimeni, însă se întâmplă că la Cuviosul Nectarie năzuiau să vină monahii şi intelectualii, iar la Cuviosul Antonie veneau oamenii simpli, cu grijile şi mâhnirile lor, cu suferinţele şi bolile lor.
“Totdeauna smerit şi niciodată mâhnit”, era numit cu duioşie în popor “mângâietorul”, şi de asemeni, “al doilea Serafim”. Şi într-adevăr, chipul luminos şi plin de bucurie al stareţului răspândea mereu aceeaşi dragoste, câteva cuvinte înţelepte, un dar simplu… şi ce e mai important, o atmosferă cu totul deosebită care îl înconjura, în mijlocul căreia omul se simţea ca şi când “ar fi fost sub o ploaie harică de aur”.
Pentru binecuvântare la stareţ, la Sfântul Maslu, la spovedanie, se strângea totdeauna o mulţime mare de oameni. Din clădirea unde se aflau chiliile fraţilor stareţul Anatolie a fost nevoit să treacă în pridvorul bisericii Vladimirskaia. Şi puteai vedea adeseori o astfel de privelişte: în mânăstire domnea o linişte deplină, nu se vedeau nici măcar monahii, în timp ce biserica Vladimirskaia era deschisă şi plină de popor. Părintele îi primea pe toţi fără restricţii de timp, în pofida oboselii permanente, a durerilor chinuitoare cauzate de hernie a durerilor din picioarele sale care sângerau. O perioadă de timp el nu s-a culcat deloc, îngăduindu-şi să aţipească doar la Utrenie, în timpul citirii catismelor. Cuviosul era totdeauna binevoitor, inimos, gata oricând să se jertfească pe sine spre ajutorare a celui care venea la el cu o oarecare nevoie sau suferinţă.
Odată a venit la Cuvios un ţăran nimerit într-o dificultate, rămas cu familia fără acoperiş deasupra capului, având doar 50 de ruble. Nu avea de unde să primească ajutor. De atâta durere a fost cuprins de deznădejde şi primul lucru pe care a voit să-l facă a fost să-şi bea banii, să-şi părăsească soţia cu copiii şi să plece la Moscova să se angajeze muncitor. Însă nu se spune în zadar că noaptea e un sfetnic bun. Dimineaţa, primul gând a fost: “Ia să merg pe la stareţul Anatolie”. Şi a plecat. S-a apropiat pentru binecuvântare, stareţul îl binecuvântează ca şi când l-ar lovi de două ori în frunte, îl binecuvântează încet, iar ţăranul îi spune: “Pier, părinte, pier cu totul”. “Ce se întâmplă?” “Iată, aşa şi aşa…”, şi i-a povestit stareţului totul. Stareţul Anatolie l-a mai binecuvântat o dată şi i-a spus: “Nu te descuraja, peste trei săptămâni vei intra în casa ta”. Aşa s-a şi întâmplat, căci i-a ajutat Domnul să-şi construiască casă, şi să devină un alt om.
Cuviosul Antonie iubea Rusia, poporul rus şi prezicea: “Va fi o furtună. Şi corabia rusească va fi distrusă. Însă oamenii se salvează şi pe ţăndări şi pe cioburi. Nu vor pieri toţi… Iar apoi se va arăta o mare minune a lui Dumnezeu, şi toate ţăndările şi cioburile se vor aduna şi se vor uni, şi din nou va apărea o măreaţă corabie în toată splendoarea ei! Şi va merge pe calea hotărâtă de Dumnezeu!” Însă mai întâi, Optina şi ultimii ei stareţi urmau să urce împreună cu Rusia pe Golgota. Cuviosul Anatolie îi scria unui dintre fii săi duhovniceşti, pregătindu-l pentru cele ce aveau să vină: “Teme-te de Dumnezeu, fiul meu, teme-te să pierzi cununa pregătită ţie, stai tare în credinţă şi, dacă e nevoie, rabdă prigoana şi alte suferinţe, căci cu tine va fi Domnul”.
După închiderea Optinei, au venit să-l percheziţioneze şi pe stareţul Anatolie, scoţând din chilie acel puţin pe care nu reuşise încă să-l împartă fiilor săi duhovniceşti. După percheziţie a urmat arestarea. Stareţul bolnav a fost dus la închisoare, însă pe drum starea sănătăţii lui s-a înrăutăţit şi a nimerit la spital, unde, ca unui bolnav de tifos, i s-au tuns părul şi barba. Când însă s-a adeverit că doctorul l-a tuns din întâmplare, luându-l drept altcineva, a fost eliberat. S-a întors în mânăstire chinuit, abia viu, însă cu un zâmbet luminos şi pe buze cu mulţumire adusă lui Dumnezeu.
La 29 iulie 1922, în mânăstire a năvălit pe neaşteptate o comisie. Au început interogatoriile. Se pregăteau pentru arestarea stareţului aflat pe moarte. El nu s-a împotrivit şi a cerut doar o îngăduinţă de o zi şi o noapte, pentru a se pregăti. Ajutorului său i s-a poruncit în mod grosolan să-l pregătească pe stareţ pentru dimineaţa următoare. S-a aşternut liniştea. Stareţul se pregătea de drum. Noaptea, starea sănătăţii i s-a înrăutăţit. Au chemat medicul, însă acesta n-a găsit nimic care i-ar fi ameninţat viaţa. Spre dimineaţă, ajutorul de chilie l-a găsit pe stareţ stând în genunchi. Intrând în chilie peste câteva minute, părintele Varnava a înţeles că stareţul Anatolie trecuse în linişte la Domnul. Spre dimineaţă a venit comisia. Au intrat în mânăstire: “Stareţul e pregătit?” “Da, e pregătit”, a răspuns parintele Varnava. Şi i-a lăsat să intre în chilie. Acolo, pe masă, stătea în sicriu stareţul care “se pregătise”. Domnul l-a primit pe noul Său rob în noaptea de 30 iulie 1922. “Scumpă este înaintea Domnului moartea cuvioşilor Lui” (Psalmul 115, 6).
Stareţul a fost îngropat lângă mormântul Cuviosului Ambrozie, pe acelaşi loc unde stătuse vreme îndelungată cu două săptămâni înainte de moartea sa, repetând: “Aici poate fi aşezat foarte bine încă un om. Exact un loc pentru încă un mormânt. Da, da, numai bun…”.
“Încrede-te în voia Domnului şi Domnul nu te va ruşina… Înaintea sfârşitului tău îi vei mulţumi lui Dumnezeu nu pentru bucurii şi fericire, ci pentru nenorocirile şi suferinţele din viaţa ta. Si cu cât mai multe au fost ele în viaţa ta, cu atât mai uşor vei muri, cu atât mai uşor se va înălţa sufletul tău la Dumnezeu”, astfel îi învăţa pe fiii săi duhovniceşti Cuviosul Anatolie, însufleţindu-i atât prin viaţa sa cât şi prin fericitul său sfârşit.
MINUNILE
Să ascultăm povestirea unui ţăran, care era un vizitiu localnic: „Am mers spre batiuşka întotdeauna pe partea dreaptă a acestui drum. În momentele grele, el îmi era la fel ca îngerul păzitor; cum spunea, aşa şi făcea. Niciodată nu voi uita următoarea întâmplare. Am plecat de la tatăl meu. Toţi banii pe care îi aveam în buzunar erau cincizeci de ruble. Soţia, copiii şi eu însumi nu ştiam unde să ne punem capul (nu aveam adăpost). Am mers la economul mănăstirii din acele locuri şi am cerut adăpost pentru o perioadă. Să-i dea Dumnezeu multă sănătate acelei mănăstiri căci ne-a ajutat. M-am gândit să iau de la ei o părticică de pădure şi să-mi construiesc ceva.
Am mers la econom, însă nu era acolo. Ce i s-o fi întâmplat, numaiDumnezeu ştie, căci eu nu pot să-mi dau seama. Eu am făcut şi aşa şi aşa, şi nimic nu a ieşit. Aşa stând lucrurile, m-am dus acasă şi i-am spus soţiei: «Acum nu mai avem decât o singură plăcere gratuită – să te întinzi şi să mori». M-am întristat puternic şi primul lucru pe care noi, ca ţăranii, l-am fi făcut ar fi fost să cheltuim banii, apoi aş fi lăsat-o pe nevastă cu copiii în sat şi eu m-aş fi dus la Moscova să muncesc. Dar nu degeaba se spune că dimineaţa e mai înţeleaptă decât seara. Dis de dimineaţă m-am sculat şi primul gând pe care l-am avut în cap a fost „mergi la stareţul Anatolie şi numai la el“. Nu aveam nimic e făcut; m-am sculat, m-am îmbrăcat şi m-am dus“.
Am sosit, aşadar, ca acum şi am văzut o mulţime de oameni. Mă gândeam cum să răzbesc aici ca să pot discuta cu părintele; măcar pentru blagoslovenie să mă apropii. Numai ce am gândit şi văd cum se deschide uşa chiliei şi iese stareţul Anatolie. Toţi s-au grăbit la el pentru binecuvântare. Am răzbit şi eu. El, stareţul, avea următorul obicei: când te învrednicea cu sfânta binecuvântare, te lovea încet pe frunte de două ori şi îţi dădea binecuvântarea respectuos şi uneori în acel moment era posibil să-i spui câteva cuvinţele. Aşa am hotărât să fac. El m-a binecuvântat, iar eu, în acelaşi timp, i-am spus: „Mă prăpădesc, batiuşka, o să mor cu totul“.
„– Cum aşa?“. „Iată că aşa“. Şi i-am spus despre casă. M-am tânguit şi i-am spus că m-am hotărât să cheltuiesc banii. Ar fi bine să ştiţi că dacă vreţi să primiţi un răspuns corect de la stareţ, trebuie să-i spuneţi totul pe rând.
Stareţul s-a oprit ca şi cum s-ar fi gândit, iar apoi a vorbit: „Nu te descuraja, peste trei săptămâni vei intra în casa ta“. M-a binecuvântat încă o dată şi, dacă mă credeţi, am ieşit de la el cam sprinten. Devenisem alt om cu desăvârşire. Revenisem la viaţă. De unde şi cum putea să se întâmple ca peste trei săptămâni eu să intru în casa mea? Nici nu am stat pe gânduri, ci am ştiut că acest lucru se va întâmpla negreşit, pentru că aşa a spus stareţul Anatolie. V-aţi fi gândit că în seara acelei zile m-a angajat un locuitor din Şamordino? Mergeam prin sat şi brusc m-a strigat o voce: „Ascultă, spune acolo în satul tău dacă nu vrea cineva să cumpere de la mine o casă din bârne… E bună casa, o dau pentru un sfert şi banii în rate“.Display click tags
Înţelegeţi ce minune a fost aceea?
Desigur, am luat casa pentru mine, iar în ziua următoare am mers iarăşi la părintele econom; de data aceasta el a fost mai uşor de convins şi a fost de acord. Şi peste trei săptămâni împreună cu soţia am mers să-i mulţumim stareţului Anatolie şi am plecat din propria noastră casă… Iată cum era el, stareţul Anatolie!…
Multe povestiri asemănătoare se aud în jurul sfintei chilii a acestui nevoitor.
Hrănirea duhovnicească
Unul dintre vizitatorii lui îşi aminteşte: „Stareţul mi-a dăruit o cupă de lemn lucrată de monahii optineni şi pe ea se afla o inscripţie importantă: «Domnul Dumnezeu îţi întinde mâna Lui, dă-I-o şi tu pe a ta“. Apoi mi-a dat cărticelele: «Câteva trăsături ale vieţii vrednicului de pomenirearhimandritul Macarie Gluharev, întemeietorul Misiunii Duhovniceşti din Altai», «Învăţătură despre faptele bune, necesare pentru mântuire», «Nu judeca, ci taci – efortul e puţin, iar foloasele sunt multe», «Cum trăieşte şi lucrează Împăratul Nicolae Alexandrovici», «Rugăciunile către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu ale cuviosului Nil Sorski».
Când m-am uitat apoi prin toate aceste cărţi, mi s-au părut, într-adevăr, extrem de folositoare şi necesare, fără îndoială, pentru mine. Având o groază de treburi în cadrul transcrierii, pregătirii prelegerilor şi discuţiilor cu caracter special şi datorită vizitelor aproape neîntrerupte ale oamenilor, care se interesau de schimbarea mea şi de celelalte probleme ale mele, mie întotdeauna mi-a fost fost greu să repartizez timpul de lucru şi munca mea şi nicăieri nu am putut găsi povăţuire directă pentru aceasta. Cât de mare mi-a fost satisfacţia când în cartea „Cum trăieşte şi lucrează Împăratul“ am văzut procedeul împărţirii în egală măsură a muncii, privind ordinea însemnărilor la începutul zilei. Brusc am devenit organizat şi am scăpat de greutăţile extrem de neplăcute.
Clarviziunea stareţului Anatolie
Maica Matrona Zaiţeva, tunsă în monahism cu numele Nicolaia, ce se află astăzi în Italia, ne-a comunicat următorul lucru:
„La opt ani eu am rămas orfană. La paisprezece ani am intrat în mănăstire cu binecuvântarea stareţului clarvăzător Atanasie. Mănăstirea era săracă, iar eu eram şi mai săracă. Aşa am trăit cinci ani. Am mers la schitul Optina pentru blagoslovenie să schimb mănăstirea. În acea perioadă, părintele Iosif era încă în viaţă. Eu l-am întrebat unde şi cum e mai bine, iar batiuşka Iosif stătea pe divan, îmbrăcat în anteriul alb, ca un înger, şi se uita la crucea metanierului lui. A spus că nu se dă binecuvântare pentru a schimba mănăstirea şi că trebuie să continui să trăiesc în acelaşi loc. Eu m-am liniştit pentru că am primit blagoslovenie şi de la părintele Anatolie.
În anul 1909 am sosit la Optina şi de bucurie i-am spus părintelui Anatolie: «Vedeţi, batiuşka, am venit din nou». Iar batiuşka a răspuns: «E bine că ai venit la noi, căci peste patru ani vei pleca în Italia». Eu nu i-am răspuns nimic şi m-am hotărât să păstrez aceste cuvinte ca pe o taină. Nu am îndrăznit nici să-l întreb, nici să mă gândesc. Au trecut doi ani. Am plecat din nou. Am mers în Kaluga unde l-am întâlnit pe fericitul Nichituşka şi mi-a spus că voi petrece cumva anume doi ani. Mi-a poruncit să-i spun părintelui Anatolie că l-am întâlnit. Batiuşka s-a mirat şi a spus că Nichituşka e un om mare. Iar eu i-am spus: „Iată că fericitul Nichituşka mi-a zis că voi mai trăi doi ani; probabil voi muri“. Iar batiuşka Anatolie mi-a răspuns: „Nu, nu e vorba de moarte, ci de mutare; peste doi ani va avea loc o schimbare. Uite, arhimandritul nostru Varsanufie a trăit aici unsprezece ani şi apoi l-au dus în Golutvin. Aşa ţi se va întâmpla şi ţie“. Nici atunci nu am îndrăznit să îl întreb căci am înţeles referirea la cei 4 ani, cum a spus mai înainte şi am răbdat şi am aşteptat.
În anul 1913 comitetul a hotărât să pornească să construiască un locaş în Bari. Şi au hotărât să mă ia şi pe mine acolo. În acea perioadă, o familie a fost la schitul Optina, iar batiuşka Anatolie mi-a trimis prin ea o iconiţă şi a zis: „Spuneţi-i că nu a crezut, dar iată, Dumnezeu o binecuvântează să plece“. Batiuşka îmi arătase destinaţia şi locul unde voi trăi, însă eu, desigur, nu înţelesesem.
După ce a trecut un an cu multe greutăţi, i-am scris: „Batiuşka, binecuvântaţi-mă să vin înapoi. Aici e foarte greu şi eu m-am obişnuit să trăiesc în mănăstire“. Batiuşka mi-a răspuns: „Dumnezeu te binecuvântează, vino înapoi“. Eu m-am bucurat mult şi nu am aşteptat să-mi dea voie societatea palestiniană. Pentru ce să-mi dea voie, m-am gândit, căci nu mă voi mai întoarce în Bari. În acea perioadă se aflau acolo pelerinii noştri din Tul şi împreună cu ei am plecat la Ierusalim, iar apoi acasă. După trei zile eram deja la schitul Optina. Am mers la batiuşka Anatolie. Primul lui cuvânt a fost: „Ce este, ai fost laIerusalim?“. „Da, batiuşka, cu sfintele rugăciuni ale sfinţiei voastre“. „Vei fi cu noi acum, iar apoi te vei întoarce“. „Înapoi? Nu, batiuşka, nu mă mai duc la Bari. Deja am predat paşaportul, de acum nu voi mai fi în slujba aceea. Am plecat fără să primesc voie“. Batiuşa a răspuns: „Nu-i nimic, totul va fi bine“. Am stat la Optina aproape două săptămâni şi tot timpul batiuşka mi-a spus: „Să ştii că în Bari este casa ta“. Iar eu îi spuneam: „Nu, nu! Nu mă mai duc la Bari!“.
În cele din urmă m-am hotărât şi am zis: „Batiuşka, m-aţi binecuvântat să vin, iar acum trebuie să mă binecuvântaţi să plec înapoi“. Batiuşka a răspuns: „Da, a fost foarte bine că ai venit să ne vezi pe noi şi pe rudele tale. Nu ai de unde să ştii ce va fi“. Şi batiuşka, apropiindu-se de icoana Maicii Domnului, a spus: „Maica Domnului! Ţie ţi-o încredinţez! Îndrum-o tu însăţi!“. După aceste cuvinte nu am îndrăznit să zic nimic, numai am ascultat şi am cerut blagoslovenie să plec. Batiuşka m-a întrebat: „Unde?“. Eu i-am răspuns: „În Tul“. „Nu în Tul, în Bari. Iar acum îţi voi spune ziua în care trebuie să mergi la Moscova, la fiii mei duhovniceşti. Vei merge în trei case, numai să nu te duci în Tul“. Eu, desigur, din nesăbuinţă, m-am dus în prima zi în Tul, iar când am sosit la Moscovami-au spus: „Cât de rău ne pare că nu aţi venit ieri, căci a fost aici preşedintele dumneavoastră“. Şi au început să mă întrebe ce şi cum. Eu am spus că nu vreau să mă întorc în Bari. Fiii duhovniceşti ai părintelui au început să mă convingă de faptul că s-a construit totul şi se va merge pe stilul vechi. Bine. M-am dus să-mi iau înapoi paşaportul şi am plecat. Batiuşka mi-a spus că acolo prinţul ne va ajuta în toate. „Unde e prinţul, batiuşka? Prinţul e în Petersburg, iar eu merg la Bari“. Şi am sosit acolo în aceeaşi zi cu prinţul, ca şi cum ne-am fi vorbit“.
Povestirea Elenei Karţova
– anul 1916, toamna –
Mi s-a spus că stareţul Anatolie de la Optina vine la Petersburg şi poposeşte la negustorul Usov. Toţi trei – eu, sora şi fratele meu ne-am îndreptat în ziua stabilită către Usov. Negustorul Usov era un binefăcător renumit, un ascultător mirean al stareţilor optineni. Când am intrat în casa lui Usov, am văzut un rând uriaş de oameni, care veniseră să primească binecuvântarea stareţului. Rândul se întindea pe scară, până la apartamentul lui Usov şi pe holurile şi în camerele acestuia. Toţi aşteptau ieşirea stareţului.
Când am pornit spre Usov, fratele şi sora mea au spus că ei au nevoie de la stareţ numai de binecuvântarea lui. Eu le-am spus că îmi doresc foarte mult să vorbesc cu el. Când ne-a ajuns şi nouă rândul, stareţul i-a binecuvântat pe fratele şi sora mea, iar mie mi-a spus: „Tu ai vrut să vorbeşti cu mine? Acum nu pot; vino pe seară“.
Stareţul cunoştea dorinţa mea fierbinte, deşi nu mi-o exprimasem prin cuvinte!
Povestirea lui O.N.T. din Australia
O domnişoară tânără, făcându-i promisiuni logodnicului ei în secret faţă de părinţi, a intrat la cursurile surorilor de caritate, ca să plece în război. Mama ei s-a hotărât să meargă la stareţi şi să facă aşa cum o vor sfătui ei.
În toamna anului 1915 ele au plecat la Optina. O.N.T. a spus: „După ce ne-am odihnit de pe drum, eu m-am dus la chilia părintelui, am intrat şi m-am aşezat în pridvor, iar în suflet m-am gândit: ce bine că am venit la stareţ singură, fără mama. Stareţul, desigur, mă va binecuvânta să merg în război, când îl voi ruga, iar mama, fără să vrea, îmi va da voie. La un moment-dat văd că se deschide uşa chiliei şi în pridvor intră un stareţ micuţ, îmbrăcat în sutană şi cu brâu din piele şi care se îndreaptă direct spre mine spunând: „Tu, vino la mine“. Mie mi se făcuse inima cât un purice la auzul cuvintelor stareţului. Însă am văzut că are un zâmbet neobişnuit de blând, pe care nu-l pot descrie! Trebuie să-l vezi! Am mers după el în chilie. El a închis uşa după noi, s-a uitat la mine şi eu într-o clipă am înţeles că nu pot să-i ascund nimic: el mă vedea în întregime. M-am simţit oarecum transparentă; îl priveam şi tăceam. Iar el a zâmbit tot aşa prietenos şi a spus: „De ce vrei ca mama să nu audă?“. Eu am continuat să tac. „Iată ce îţi spun: mama ta te cunoaşte mai bine, locul tău nu e în război, acolo nu sunt numai soldaţi, sunt şi ofiţeri; acest lucru nu e pentru firea ta. Eu, când eram tânăr, vroiam să fiu călugăr, însă mama nu mi-a dat voie, nu a vrut şi eu am plecat la mănăstire tocmai atunci când a murit ea. Acum tu ce îmi spui: vrei să te măriţi?“. Am tăcut. „Tu acum îl iubeşti pentru frumuseţea lui! Mărită-te cu el atunci când simţi că nu poţi trăi fără el. Eu ştiu o întâmplare: un bărbat a plecat în război şi a fost omorât. În acelaşi timp, soţia lui a murit acasă. Iată cum iese“.
Cu aceste cuvinte stareţul a luat un scaun, s-a aşezat pe el şi a ajuns la raftul de sus unde era o iconiţă de lemn, de un sfert de arşin, pătrată, a Maicii Domnului „Kazanskaia“; eu m-am aşezat în genunchi şi m-a binecuvântat. Apoi a spus: „Când vei ajunge în Petrograd, nu te gândi că nu ai nimic de făcut – vei fi ocupată“. Cuvintele părintelui s-au adeverit întocmai. În prima zi de la sosire ei i s-a propus să lucreze într-un spital pentru soldaţi şi s-a căsătorit cu aghiotantul corpului de divizie.
Din scrisorile lui I. M. Konţevici
O. a povestit: „În anul 1922, când am fost prima dată cu mama la Optina, stareţul Anatolie era încă în viaţă. Despre tine noi nu aveam nici o veste, iar mama l-a întrebat pe părintele Anatolie cum să se roage pentru tine: pentru sănătate sau pentru liniştea de veci? Batiuşka a întrebat-o pe mama dacă nu cumva i-ai apărut în vis. Mama a răspuns că şi-a văzut fiii în vis, mergând cu caii; la început pe liniştitul Volodia, iar apoi pe tine, însă caii aveau culori diferite. Părintele Anatolie a spus: „Păi, ce mai este? Dumnezeu este milostiv, rugaţi-vă pentru sănătate, Dumnezeu e milostiv!“. Mama a crezut că stareţul doar o mângâie.
După ce l-am vizitat pe părintele Anatolie, am fost la părintele Nectarie. Mama i-a pus stareţului un şir de întrebări despre fetele ei, despre ea, despre mine, iar despre tine nu i-a spus nimic pentru că ştia că nu se poate să-i întrebe pe doi stareţi despre aceeaşi problemă. Eu nu am ştiut acest lucru şi am presupus că mama a uitat să-l întrebe despre tine şi tot timpul o sâcâiam şi îi spuneam: „Dar Vania? Dar Vania?“. Mama continua să nu întrebe.
Atunci batiuşka i-a spus după ce eu o întrebasem: „Dar Vania?“. „El e viu. Rugaţi-vă pentru sănătatea lui. În curând veţi primi o veste despre el. Nu ţi-a fost util să ştii despre el până acum“. După ce ne-am întors acasă, mama s-a grăbit să-i comunice părintelui Nicolae Zagorovski că Vania e viu. Preoteasa Ecaterina Ivanovna, văzând-o pe mama pe fereastră, a ieşit în întâmpinarea ei cu cuvintele: „Aveţi o scrisoare de la Vanecica“.
Din amintirile preotesei Evghenia Gregorievna Râmarenko
Înainte de a fi hirotonit ca preot în anul 1921, părintele Adrian a fost la Optina. Părintele Anatolie i-a spus: „Trebuie să mergi la cursuri“. Şi într-adevăr, arhiepiscopul Partenie Poltavski i-a spus: „Deşi aveţi cultură înaltă, este o situaţie lumească şi de aceea trebuie să susţineţi un examen“.
Părintele Adrian a locuit în Poltava o lună, s-a pregătit pentru examen şi s-a meditat la profesori. Părintele Adrian i-a cerut stareţului binecuvântare să meargă într-un sat, Evloşi, sub Romn, unde se afla icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Kazanskaia“. Batiuşka i-a dat pentru mine un ouşor; pe el era desenată pe o parte o biserică, iar pe cealaltă parte – icoana Maicii Domnului. Batiuşka a întrebat: „Ce icoană este aceasta?“. Părintele Adrian a spus: „Smolenskaia, se pare“, iar batiuşka a răspuns: „Nu, e Iverskaia“.
Primul popas al părintelui Adrian a fost în Romn, la biserica în care se afla icoana Maicii Domnului „Iverskaia“ foarte cinstită de toţi, învăluită într-un veşmânt mare şi scump, sub un baldachin.
ÎNVĂŢĂTURILE
„Mândria este diferită. Există mândrie lumească – deşteptăciunea, dar există şi mândrie duhovnicească – iubirea de sine.
Aceasta este aşa: oamenii cu adevărat îşi pierd minţile dacă se încred în inteligenţa lor şi dacă aşteaptă totul de la ea. Dar unde ajungem dacă ne luăm după mintea noastră mică şi plină de necurăţie?
Luaţi de la ea ceea ce poate să dea, căci mai mult nu vă trebuie… Învăţătorul nostru e smerenia. Dumnezeu stă împotriva celor mândri, iar celor smeriţi le dă har şi harul lui Dumnezeu este tot ce ne trebuie… Aici este şi marea ta înţelepciune. Smereşte-te şi spune-ţi: „Deşi sunt un fir de nisip pe pământ, totuşi tind spre Dumnezeu şi să se facă asupra mea voia lui Dumnezeu“. Dacă spui acest lucru nu numai cu mintea, ci şi cu inima şi îndrăzneşti, efectiv, ca un creştin adevărat, să te bizui pe Dumnezeu şi cu hotărâre fermă, smerit, să respecţi voia lui Dumnezeu, oricare ar fi ea, atunci se vor împrăştia norii înaintea ta şi se va ivi soarele, care te va lumina şi te va încălzi. Atunci vei cunoaşte adevărata bucurie a lui Dumnezeu şi totul ţi se va părea clar şi transparent. Vei înceta să te chinui şi în suflet îţi va fi uşor“.
„Ar fi greu să trăim pe pământ dacă n-ar exista nimeni care să ne ajute să răzbim în viaţă… Dar deasupra noastră este însuşi Dumnezeu Atotţiitorul, Iubirea Însăşi… De ce să ne temem şi să ne întristăm, pentru ce să ne ferim de greutăţile vieţii, să presupunem şi să pricepem… Cu cât e mai complicat şi mai greu să trăim, cu atât mai puţin trebuie să facem aceste lucruri… Lăsaţi-vă în voia lui Dumnezeu şi Dumnezeu nu vă va face de ruşine. Lăsaţi-vă nu cu cuvintele, ci cu faptele… De aceea a devenit viaţa grea, pentru că oamenii o încurcă cu deşteptăciunea lor.
În loc să se îndrepte spre ajutorul lui Dumnezeu, au început să se adreseze raţiunii lor şi se încred în ea…
Nu vă temeţi nici de necazuri, nici de suferinţe, nici de toate ispitele: toate acestea înseamnă cercetarea lui Dumnezeu, care este spre folosul vostru…
Înainte de sfârşitul vostru, mulţumiţi-i lui Dumnezeu nu pentru bucurii şi fericire, ci pentru necazuri şi suferinţe. Cu cât sunt mai multe în viaţa voastră, cu atât veţi muri mai uşor şi sufletul se va ridica la Dumnezeu.
Va recomandam si:
Login