Chiar înainte de arătarea lui Hristos au încetat prorociile. Născuta şi adusă în biserică, prunca cea preacurată Il vesteşte pe Hristos. Ce este lumina lui Hristos şi cine intră în ea?
Prăznuim acum Intrarea în Biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care Biserica o numeşte mai-înainte-închipuire a bunei voiri a lui Dumnezeu şi propovăduire a mântuirii oamenilor. Luceafărul, mergând înaintea soarelui, prin arătarea sa vesteşte că soarele se va ivi grabnic: Preasfânta Fecioară, Prunca de Dumnezeu aleasă, prin intrarea sa în Templu mai înainte îl vesteşte pe Hristos tuturor, prin această lucrare strigându-le tuturor cu mare glas: „Iată vine, vine Izbăvitorul tuturor, Cel făgăduit şi aşteptat, Soarele Dreptăţii, Hristos, Dumnezeul nostru!"
Inaintea acestei rânduieli a bunei voiri dumnezeieşti a mers noaptea, iar oamenii şedeau în întuneric şi în umbră. Doar în poporul lui Israil risipeau puţintel acest întuneric făgăduinţele proroceşti, apărând din când în când la orizontul lor duhovnicesc ca nişte stele ce luminează întunericul nopţii. Făgăduinţele acestea au început încă din rai, îndată după cădere, şi de atunci s-au repetat tot mai des, lămurind tot mai mult puterea aşteptatei izbăviri de la Dumnezeu şi arătându-L tot mai limpede pe împăratul, Prorocul, Preotul după rânduiala lui Melhisedec Care avea să vină, cu toate împrejurările arătării, facerii de minuni, învăţăturii, morţii, învierii, înălţării la cer şi şederii Sale de-a dreapta Tatălui. Aceasta a fost, fără doar şi poate, o Cale a Laptelui în noaptea umbrelor Vechiului Legământ. Chiar înainte de venirea Domnului, prorociile au încetat, aşa cum înaintea zorilor se ascund stelele. Şi după cum în zori până la urmă rămâne numai luceafărul, luminând şi prevestind grabnica arătare a soarelui, asa si aici lumina Preacurata Pruncă născută si adusă în Templu, care L-a prevestit pe Hristos.
După aceea, S-a arătat şi însuşi Soarele dreptăţii, a împrăştiat întunericul şi i-a luminat pe toţi. Acum însuşi Hristos Domnul luminează cu lumină deplină lumea creştinească şi pe fiecare om care vine în lume. Slavă Ţie, Celui ce ne-ai arătat nouă lumina! A prevăzut această fericire a noastră Sfântul Prooroc Isaia şi, mângâindu-l pe Israil, a prezis: că va fi în zilele cele de apoi arătat muntele Domnului, fi casa lui Dumnezeu pe vârfurile munţilor, şi se va înălţa mai presus de dealuri; şi vor veni la dânsul toate neamurile, şi vor merge neamuri multe, şi vor zice: „veniţi să ne suim în muntele Domnului şi în casa Dumnezeului lui Iacov, şi ne va vesti nouă calea Sa, şi vom merge pe dânsa, că din Sion va ieşi legea şi cuvântul Domnului din Ierusalim" (Is. 2, 2-3). Muntele acesta este Biserica lui Hristos. Toate neamurile s-au adunat în ea şi încă se mai adună. Le-a atras şi le atrage setea de lumină duhovnicească. Intrând în Biserică, ele îşi îndestulează această sete, aflând în legea creştinească tot ce poate căuta şi dori sufletul. în rândul celorlalţi şi noi, ruşii, am venit, am primit legea lui Hristos şi am mers după El. Acum şi noi întru lumina feţei lui Dumnezeu umblăm şi întru numele Lui ne bucurăm!
Slavă Ţie, Doamne! După cum ştiţi, credinţa lui Hristos, care şi este lumina lui Hristos, domneşte la noi. Peste tot sunt biserici, peste tot au loc fără împiedicare sfintele slujbe şi se aude propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu. Lumina luminează. Dar fiecare dintre noi în parte a primit oare această lumină şi este luminat de ea? Şi ziua în amiaza mare sunt unii care nu văd nimic, pentru că fie îşi închid ochii şi şi-i strică, fie se duc în locuri întunecoase. La fel şi în amiaza mare a zilei lui Hristos, Care străluceşte deasupra noastră, se poate întâmpla ca unul sau altul dintre noi să rămână în întuneric şi să umble în întuneric. Să ne păzim, fraţilor, ca să nu cădem în rândul unora ca aceştia!
Sfântul Apostol Petru le scria iudeilor: Avem cuvântul prorocesc mai întărit, la care bine faceţi luând aminte ca la o făclie ce străluceşte în loc întunecos până când va străluci ziua şi luceafărul va răsări în inimile voastre (II Petr. 1, 19). Asta spune el despre lumina prorocească şi dă încredinţare că ea era pentru iudei în vremea lui ba luminător în întuneric, ba răsărit al soarelui, ba zi deplină. Dar ceea ce era lumina prorocească pentru iudei, asta e pentru noi lumina lui Hristos, altfel spus învăţătura lui Hristos. Şi ea este pentru noi ba luminător în întuneric, ba răsărit al soarelui, ba lumină deplină a zilei. Acestea sunt semnele nelipsite la intrarea în lumina lui Hristos! Şi cine nu le-a încercat în calea sa, acela nu a văzut încă lumina lui Hristos.
La Apostolul Petru, punctul de plecare al mişcării către lumină este vederea luminii: la care luând aminte. Dacă cineva din cei înconjuraţi de întuneric va băga de seamă lumina, va merge aşa cum arată ea şi va ajunge mai întâi la o lumină care poate fi asemuită cu zorile, cu răsăritul soarelui, iar mai apoi la una ce se aseamănă luminii depline a zilei. Să lămurim comparaţia aceasta.
în beznă, într-un loc întunecos petrece păcătosul, care slujeşte patimilor şi nu se îngrijeşte de mântuire. Dar ori aude cuvânt, ori citeşte ceva, ori vede ceva, ori împrejurările vieţii lui se rânduiesc în aşa fel că el îşi vine în fire, începe să se îngrijoreze de primejdia stării sale şi să îşi dea seama de neapărata trebuinţă a îndreptării. în sufletul lui se aprinde atunci, ca o făclie în loc întunecos, gândul acesta. Cu cât ia aminte mai mult la el, cu atât străluceşte mai tare lumina lui şi cu atât mai poruncitor se aprinde în el nevoia, trebuinţa şi dorinţa de îndreptare. Dacă nu va avea loc vreo împrăştiere, această lucrare a luării-aminte faţă de de lumina harului răsărită în inimă, care cheamă la îndreptare, se încheie prin hotărârea nestrămutată de a părăsi păcatul, patimile, nepăsarea şi toate faptele cele rele şi de a începe să trăiască aşa cum trebuie, potrivit legii lui Hristos. Acest răstimp, de la primul gând la îndreptare până la hotărârea definitivă de a te îndrepta este perioada pocăinţei, cel dintâi pas pe tărâmul luminii lui Hristos, foarte asemănător cu ceea ce se întâmplă când cineva merge către o luminiţă pe care o vede în întuneric.
După aceea, cel ce s-a pocăit începe să trăiască aşa cum trebuie, cum a prins poftă, cum s-a hotărât şi cum a făgăduit la spovedanie. însă cum vrea să facă vreun bine, apucăturile, înclinările şi patimile de mai înainte se răscoală şi încearcă să îl abată de la cele bune. Nevrând să li se supună, se luptă cu ele, şi nu reuşeşte să facă binele altfel decât prin această luptă. Ea este cu neputinţă de ocolit până într-atât că orice lucru bun ar plănui, îndată întâmpină împotrivire fie în sine, fie în afară, şi neapărat trebuie să se lupte pentru a rezista în bine. Este greu, desigur; însă aduce mângâiere faptul că pe cât rezistă cineva mai mult în luptă şi se luptă mai hotărât, pe atât lupta aceasta devine mai uşoară. Patimile slăbesc, iar aşezările sufleteşti bune precumpănesc. în cele din urmă, acestea devin atât de puternice, încât patimile aproape că nu mai pot fi băgate de seamă. Simţămintele şi aşezările sufleteşti sfinte se sălăşluiesc atât de adânc în inimă, încât ajung să alcătuiască starea ei firească - şi atunci pentru om viaţa îmbunătăţită devine la fel ca respiraţia. Această perioadă de la pocăinţă până la curăţirea inimii, perioada luptei cu patimile şi poftele, este ceea ce apostolul numeşte răsărit: până când va străluci ziua şi luceafarul va răsări. Patimile se aseamănă ceţurilor. în natură, cu cât soarele stă mai mult la orizont, cu atât devine mai rară ceaţa, iar până la urmă se arată şi soarele în toată podoaba sa: şi noi, cu cât ne ţinem mai mult, prin lupta cu patimile, înaintea Soarelui Hristos, cu atât se răreşte mai mult ceaţa patimilor, iar în cele din urmă piere de tot şi străluceşte în suflet Hristos Domnul, Soarele Cel deplin şi curat.
De atunci începe starea cea fericită a curăţiei, în care oamenii îl văd cu mintea pe Dumnezeu, după cum zice Domnul: Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu (Mt. 5,8). Dumnezeu răspândeşte lumină în inima curată ca soarele în apa curată sau într-o oglindă curată; întrucât inima este înţelegătoare (raţională), ea îl vede pe Dumnezeu, Care luminează în ea, şi întrucât Dumnezeu este fericirea, ea este fericită în El. Cel ce s-a învrednicit de o asemenea stare, zice Sfântul Ioan Scărarul, încă fiind în trup îl are îndreptător în toate cuvintele, faptele şi gândurile pe Dumnezeu, Care locuieşte în el {Scara, treapta 29), pentru că nu mai trăieşte el, ci trăieşte în el Hristos (v. Gal. 2, 20).
Aşadar pocăinţa, lupta cu patimile şi agonisirea curăţiei inimii - iată cele trei cotituri în mişcarea către lumina lui Hristos! Să se uite acum fiecare la sine însuşi şi să vadă unde se află. Dacă te afli pe această cale, slavă lui Dumnezeu, iar dacă nu, trebuie să te gândeşti la tine însuţi şi să te temi pentru tine însuţi, încă nu ai văzut lumina lui Hristos, încă umbli în întuneric, rătăceşti pe căile pierzării şi grăbeşti spre adâncul iadului. Să vă izbăvească Domnul pe toţi de asta! Iar dacă cineva chiar s-a împotmolit cumva în patimă şi este biruit de nepăsare, să se silească să se scoale din cursele diavolului, în care acesta l-a prins de viu şi în care ţine cu îndârjire mintea şi inima lui, fară a îngădui ca acolo să strălucească lumina slavei lui Hristos (v. II Cor. 4, 4).
Dumnezeu, Cela ce a a zis să strălucească lumina din întuneric, să ne scoată pe toţi din întunericul păcatului la lumina Sa minunată (I Petr. 2, 9). Şi să dea ca în inimile noastre să răsară lumina înţelegerii slavei lui Dumnezeu în persoana lui Iisus Hristos! Şi luceafarul Soarelui, Preaneprihănita Fecioară, care mai înainte L-a vestit pe Hristos prin intrarea sa în Templu cu lumina-i de zori, să ne lumineze pe cei ce o mărturisim cu bună credinţă Născătoare de Dumnezeu! Amin!
Sursa: Sfantul Teofan Zavoratul - Predici, ed. Sofia 2009, (tezaurul ortodox)
Conon de rugaciune la Intarea Maicii Domnului in Biserica: https://www.crestinortodox.ro
Va recomandam si:
Login