Am rătăcit departe de Dumnezeu şi am suferit mult, dar Hristos a înviat în inima mea


Încă de la începutul creştinismului am văzut marea dragoste şi milă pe care Mântuitorul a arătat-o tuturor celor ce s-au pocăit sincer pentru păcatele lor. Din nefericire, deşi foarte mulţi dintre noi ne autonumim creştini ortodocşi, nu ne comportăm ca nişte creştini. Trăim într-o societate în care, dacă zicem că nu am omorât pe nimeni şi nu am făcut rău nimănui, considerăm că suntem pe drumul cel bun. Părintele Arsenie Papacioc spunea că „orice clipă înseamnă un timp şi orice suspinare poate fi o rugăciune”, îndemnându-ne să avem o stare de prezenţă continuă a lui Dumnezeu în conştiinţă. Dacă reuşim să dobândim această stare, atunci nu putem să nu observăm tot răul şi toată necurăţia din sufletele noastre şi să nu alergăm către bunul Dumnezeu pentru vindecare. Ana E. este o tânără care a căzut în păcate grele şi a trăit mulţi ani într-o stare de nepăsare faţă de poruncile Mântuitorului. Însă, la un moment dat, a răspuns strigătului puternic al conştiinţei şi a deschis lui Hristos uşa inimii ei. (R.T.)

- Ana, când ai început să-L cauţi pe Dumnezeu?

- Ştiam că Dumnezeu este undeva, dar nu ştiam unde. Şi am început să caut, dar în întuneric, pentru că din moment ce nu căutam acolo unde am primit botezul, nu puteam să caut decât în întuneric. Pe la 19 ani a venit un unchi la mine şi mi-a adus o traducere eretică a Bibliei, el fiind convertit de curând la „creştinii după evanghelie”. A venit să facă prozelitism la mine acasă. La 19 ani, abia ieşită din comunism, crescută într-o familie în care numai de Paşti şi de Crăciun se vorbea despre Dumnezeu, ştiam doar atât: că Dumnezeu e bun şi milostiv. Încet, încet, am început să cercetez acea Biblie şi să merg la sectari. Credeam că acolo este Dumnezeu pentru că nu aveam la ce să mă raportez, eu neintrând în Biserica ortodoxă pe care o vedeam închisă şi la propriu şi la figurat. Nu am fost consecventă, nu m-am ţinut în mod serios de aceasta, pentru că nici nu eram serioasă în ceea ce făceam. Şi pe la martorii lui Iehova m-am perindat, pe la baptişti. Întâmplarea făcea că pe oriunde am lucrat, întâlneam un sectar.

 
La unul din serviciile mele, am avut o colegă baptistă care m-a luat cu ea la adunările lor. Limbajul meu devenise aproape ca al lor atunci când discutam despre Dumnezeu, credinţă, suflet. Comparând trăirile mele de la slujbele noastre cu ceea ce simţeam când mergeam la ei, pot spune că acolo este mare înşelare, dar diavolul cel viclean are grijă să te facă să te simţi bine – pentru că ei sunt primitori, cântam cu toţii, dar ştim că misiunea lor este de a-l asculta pe satana şi de a duce cât mai multe suflete pe calea pierii. Cei care s-au întors la ortodoxie (şi, fireşte, toţi creştinii ortodocşi) pot da mărturie despre bucuria de nedescris şi simţămintele de înălţare a inimii către Înalt pe care o trăiesc când participă la slujbele noastre. De aceea, în sufletul meu este un strigăt puternic către fraţii înşelaţi de eretici: Fraţi dragi în Hristos, nu vă lăsaţi amăgiţi de satana şi de slujitorii lui! Alegeţi calea cea bună, faceţi-vă prieteni pe Sfinţi şi pe Măicuţa Domnului!
- În ce fel ţi-ai petrecut primii ani ai tinereţii?

- Am căzut şi în păcatul desfrâului şi de aici, mergând mai departe, am ajuns să fac cinci crime – am omorât cinci copii. Încet, încet, am început să mă îmbolnăvesc sufleteşte şi să mă afund într-un întuneric din ce în ce mai adânc. Cu timpul l-am cunoscut pe Constantin, cel ce avea să-mi devină soţ, şi l-am părăsit pe primul meu prieten. Dar şi Constantin venea dintr-o familie în care niciodată nu s-a pus problema credinţei – Dumnezeu nu exista deloc acolo, era o neorânduială totală în familia lui. Am stat 11 ani necununaţi, trăind într-un
continuu păcat.

- Cum te raportai la păcate în acea vreme?

- În momentul în care trăiam în desfrânare mi-am pus numai pentru o scurtă perioadă de timp problema că acest lucru este păcat, după care nu mi-a mai păsat. Îmi ziceam că oricum nu mai am scăpare. Mă simţeam o roabă a patimilor în care mă cufundasem, era o luptă continuă care se dădea în sufletul meu şi o suferinţă cumplită pe care însă, la acea vreme, nu o percepeam ca suferinţă. Mai târziu mi-am dat seama că era „neliniştea cea bună”, cum spunea părintele Paisie Aghioritul, era viermele cel neadormit al conştiinţei care a început să dea semn că eu nu sunt aşa cum trebuie.

- Ai spus mai înainte că ai avortat de mai multe ori, cum priveai atunci avortul?

- Ştiam că este un păcat, de la mama mea, care nu pierdea nicio ocazie să-mi reamintească că avortul este ceva înfiorător – dar aveam o prejudecată: credeam că până pe la 4 luni nu este suflet în fiinţa zămislită, ci doar o masă de carne. Ştiinţa însă a dovedit că ceea ce gândeam nu este adevărat. Şi am făcut acele crime în virtutea inerţiei. Eu mă înfricoşez acum când vorbesc despre aceste lucruri, pentru că atârnă foarte mult în viaţa mea şi în sufletul meu crimele pe care le-am făcut. Nu am pace şi nici linişte şi, uitându-mă la copiii pe care îi am, mă gândesc că astfel de fiinţe am omorât. Bineînţeles că m-am îmbolnăvit sufleteşte, progresiv, şi ajunsesem la deznădejde. Aşa m-a găsit Dumnezeu şi m-a repus pe cale. Am gustat puţin câte puţin din mila Lui cea mare, din dragostea pe care o are faţă de noi, păcătoşii. Acum, ştiind că mi-am cheltuit viaţa în păcate, nu fac decât să mă căiesc. Este în sufletul meu o pocăinţă continuă, fără lacrimi vizibile, dar este aşa o sângerare în sufletul meu… Am în suflet o rană mare, pe care numai bunul Dumnezeu o poate vindeca.

- Ana, dar noi ştim că dacă ne mărturisim păcatele Dumnezeu ni le iartă?

- Da, ştiu asta, dar eu nu m-am iertat. Nu pot să mă iert, având în vedere toate păcatele săvârşite.

- …Şi, la un moment dat, tu şi Constantin aţi auzit chemarea lui Dumnezeu.

- Da. Eu şi Constantin, după ani de zile în care am trăit în desfrâu, ne-am cununat în sfârşit – pentru că, la rândul nostru, trebuia să cununăm pe cineva, iar noi, nefiind căsătoriţi în faţa lui Dumnezeu, nu puteam să fim naşi. Aşa că, după ce am primit propunerea de a fi naşi şi după ce am aflat că trebuie să fim cununaţi la biserică pentru a fi părinţi duhovniceşti ai unei familii, am săvârşit taina cununiei. După taina cununiei, s-a întâmplat ceva cu viaţa mea şi Dumnezeu a început să mă cerceteze în taină. Şi, asemenea unui părinte care îşi mustră fiul iubit, m-a bătut, dar mi-a bătut trupul ca să îmi vindece sufletul. Însă acest lucru l-am înţeles mai târziu.

- Vorbeşte-ne despre prima ta spovedanie.

- Prima mea spovedanie aş numi-o naşterea mea din nou. După prima spovedanie, o săptămână am simţit că nu ating pământul. Radiam de fericire şi îmi venea să spun tuturor celor din jur ce trăiesc şi ce mi s-a întâmplat. Am simţit că o mulţime de lanţuri grele au căzut de pe mine în clipa în care am primit prima dezlegare de păcate. Cea dintâi întrebare pe care părintele mi-a pus-o la spovedanie a fost dacă cred în Sfânta Treime. Deşi nu ştiam ce reprezintă Sfânta Treime, am răspuns cu toată convingerea că da. Era ceva ce venea din lăuntrul sufletului meu. Simţeam că trebuie să mă întâlnesc cu Sfânta Treime. Şi apoi, în timp, am aflat cine este Sfânta Treime, m-am întâlnit cu Sfânta Treime, m-a mângâiat Sfânta Treime şi mă închin Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh. …Prima mea spovedanie a venit într-un moment sfâşietor, ajunsesem la apogeul chinurilor sufleteşti şi trupeşti. A fost în Postul Adormirii Maicii Domnului în 2005. Eu nu posteam, nu reuşeam să fac acest lucru. Dar s-a întâmplat că am făcut oreion – l-am luat de la băieţelul meu şi a trebuit să ţin un regim. Cu ajutorul lui Dumnezeu am postit, deşi nu îmi propusesem acest lucru.

- Cum te-ai hotărât să te spovedeşti?

- Aveam chinuri sufleteşti foarte mari şi am simţit că trebuie să merg să mă spovedesc. Înainte cu câteva zile de aceasta, o bună prietenă m-a dus la miezonoptică la Mănăstirea Radu Vodă. Când am intrat acolo, a fost pentru prima dată când vedeam un călugăr îmbrăcat în veşminte preoţeşti, care se ruga la lumina lumânărilor. Era o atmosferă de sfinţenie şi de pace! Acest lucru m-a cutremurat profund şi încet, încet, m-am apropiat de Biserică. Simţeam că trebuie să mă spovedesc, ceva îmi spunea să merg să mă spovedesc, că trebuie să mă împac cu Dumnezeu. Am avut nişte stări foarte ciudate pe care le trăiam noapte de noapte. În fiecare seară, cum se înnopta, începeam să am nişte dureri groaznice în abdomen, parcă o sabie nevăzută îmi sfârteca pântecul. Am făcut investigaţii, dar nici un medic nu a putut să-mi spună ce am. În afară de asta, se mai întâmpla un fenomen ciudat: mă trezeam cu o stare de leşin ca şi cum cineva îmi trăgea sufletul în afară. Mă speriam foarte tare, ieşeam pe balcon ca să pot să respir mai bine, priveam la cer şi îl rugam pe Dumnezeu să nu mă ia, să mă mai lase ca să-mi pot creşte copilul şi să mă ajute să fac ce trebuie. Nici nu ştiam să mă rog, nu ştiam prea bine ce să-I cer! În sufletul meu se dădea o luptă şi simţeam că trebuie să fac ceva. După doi ani de astfel de suferinţe, am ajuns la Sfânta Spovedanie. Primele cuvinte pe care i le-am adresat părintelui au fost: „Părinte, vreau să mă împac cu Dumnezeu!”. Şi am început să enumăr păcatele şi să vorbesc despre sufletul meu chinuit. Părintele mi-a explicat că am căzut în deznădejde, un păcat foarte mare şi că trebuie să fac ceva să mă ridic din acea stare. Vreau să mai spun că Dumnezeu mi-a dat multă răbdare atunci, la prima spovedanie. Pentru că erau mai multe persoane la rând, am aşteptat cinci ore, de la 17 la 22. Dar nu am vrut sub nici un chip să plec nespovedită! Era ceva ce mă ţinea acolo, în sfânta biserică, aproape de părintele. După ce m-am spovedit, părintele mi-a dat să citesc cartea Sfântului Siluan Athonitul, „Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei”. Am citit cu mult drag această carte, deşi nu ştiam o mulţime de termeni obişnuiţi pentru un creştin practicant: smerenie, milostenie, binecuvântare. Dar, citind această carte, am dobândit o oarecare linişte care m-a ajutat să pornesc pe calea dorită de Hristos. A fost o luptă foarte grea, cu multe ispite în încercarea de a mă menţine pe acest drum. Simţeam cum diavolul trage de mine să mă întorc înapoi. Nu mă lăsa să stau la Sfânta Liturghie. Aveam dureri foarte mari de abdomen. După prima spovedanie au început şi durerile de cap, dureri care au încetat după ce am rămas însărcinată cu al doilea copil. Aceste dureri şi stări de leşin erau atât de groaznice, încât de multe ori îl sculam pe soţul meu din somn să mă ducă la Urgenţă!

- Îţi explicai aceste stări atunci?

- Stările pe care le aveam atunci mi le-am explicat mult după ce m-am apropiat de Biserică, după ce am citit ce spun Sfinţii Părinţi despre lupta cu diavolul. Aceste stări au fost atacuri de la vrăjmaşul, pentru că sunt convinsă că Dumnezeu a îngăduit celui rău să mă ispitească, să trec prin ce am trecut ca să mă determine să ies din iad şi să rămân statornică în dorinţa de a-I urma Lui.

- Nu te-ai gândit să părăseşti calea pe care ai apucat-o, văzând că starea ta s-a înrăutăţit?

- Nu. Am ţinut cu dinţii să rămân pe acest drum. Nu aveam la ce să mă întorc! Îmi doream din tot sufletul meu să se întâmple ceva şi să ies din starea în care mă aflam, să ies la lumină! Mă simţeam ca pe fundul unui lac şi simţeam nevoia să ies la suprafaţă, să iau aer.

- Şi cum te-ai vindecat de acele suferinţe trupeşti despre care ai vorbit?

- M-am vindecat cu ajutorul Sfântului Nectarie. Auzisem că foarte mulţi oameni s-au tămăduit ungându-se cu ulei din candela care arde la sfintele moaşte ale Sfântului Nectarie. La câteva luni după ce m-am spovedit, am luat şi eu mir de la Sfântul Nectarie. În momentul în care mi-am dat cu mir pe abdomen, am simţit că mă arde. Iar noaptea aceea a fost prima noapte după nopţi de agonie şi de chin în care am dormit fără dureri. Acest lucru mi-a întărit foarte mult dorinţa de a rămâne pe această cale.

- Ce te doare cel mai mult privind la societatea în care trăim?

- Pentru că sunt mamă şi privesc la tineretul de astăzi, mă doare că pe cei mai mulţi dintre ei i-a amăgit vrăjmaşul şi datorită faptului că în familie nu există o educaţie religioasă şi nu au parte, aşa cum ar trebui să fie, de Dumnezeu, de rugăciune, de Sfânta Liturghie, de Sfânta Împărtăşanie, de cuvântul lui Dumnezeu; au căzut într-o nepăsare, într-o orbire totală. Mă recunosc în mare parte în ei şi mă doare pentru că pot cădea şi ei într-o măsură mai mare sau mică în păcatele pe care le-am făcut. Mă tem pentru lucrul acesta şi încerc să fac câte ceva pentru fiecare. Nu numai pentru tineri, ci pentru fiecare om cu care intru în legătură la momentele pe care Dumnezeu le rânduieşte.

De când L-am cunoscut pe Dumnezeu, am simţit nevoia să împărtăşesc oamenilor din jurul meu bucuria pe care o trăiam şi să le spun: „Oameni buni, L-am întâlnit pe Dumnezeu. Ştiţi cât e de bun, cât de mult ne iubeşte, ce lucruri mari şi minunate face?” Şi aşa, un coleg de serviciu s-a apropiat de Dumnezeu. Dumnezeu a binevoit să lucreze prin mine, prin lutul meu stricăcios, şi acest om s-a întors la Dumnezeu împreună cu familia lui – cu tot ce presupune acest lucru, spovedanie, participare regulată la Sfintele Liturghii. Simt aşa, că ne-am înfrăţit în duh. De atunci am simţit că trebuie să fac asta, să le vorbesc oamenilor care nu L-au cunoscut pe Dumnezeu despre Dumnezeu, dar într-un
duh de pace şi de dragoste.

- Din păcate, nu toţi oamenii primesc să le vorbeşti despre Dumnezeu.

- Într-adevăr, foarte mulţi nu vor să audă despre aşa ceva. Reacţiile lor sunt diferite, dar eu nu pot să mă opresc şi, când întâlnesc un om care simt că are  nevoie să afle de Dumnezeu, în funcţie de ce îmi dă în clipa aceea în gând Dumnezeu, aceea spun. Simt  o împlinire sufletească când fac asta.
- Care sunt bucurie tale astăzi?

- Bucuriile mele sunt strict duhovniceşti, strict legate de Dumnezeu: rugăciunea, întâlnirea cu El în rugăciune. Mă gândesc des la Dumnezeu, cuget la binefacerile Lui şi la tot ce îmi dăruieşte şi îl slăvesc în taină, cum pot eu, cu forţa mea sufletească care a mai rămas. Pentru că am irosit o bună parte din această forţă cu păcatele mele. Acum încerc să agonisesc din puterea pe care mi-o dă Dumnezeu şi să împlinesc ceea ce n-am împlinit până acum, îmi doresc să ajung la înălţimea la care Dumnezeu m-a chemat. Dacă vorbim de bucurii duhovniceşti, mă bucur ori de câte ori pot să ajung la o mănăstire, să mă închin la sfinte moaşte, să întâlnesc şi să discut cu părinţi deosebiţi.

Sunt încă sub efectul ultimului pelerinaj care a adus ceva în plus sufletului meu. Am fost de curând la Mănăstirea Nera, iar întâlnirea cu părintele Teofan şi maicile de acolo m-a întărit în credinţă. Am simţit acolo multă sfinţenie şi un duh puternic de rugăciune. Deşi am mai fost la mănăstiri, la slujbele de acolo am simţit că particip la ceva nepământesc. Pentru o clipă, am avut impresia că în rai aşa trebuie să fie. I-am cerut un sfat părintelui Teofan cu privire la relaţia mea cu oamenii, iar părintele mi-a dat un răspuns pe care nu îl aşteptam – şi anume că eu trebuie să mă schimb, că trebuie să scot toate reziduurile din mine, tot ce am acumulat urât şi neplăcut lui Dumnezeu. În momentul în care mi-a spus acest lucru, m-am cutremurat, gândind că eu nu am făcut nimic ca să pun în practică cuvintele Sfinţiei sale şi să schimb ceva la mine. Fiind convinsă că ceea ce mi-a spus a venit ca din gura lui Dumnezeu, mi-am dat seama că a sosit momentul să pun început bun cu tot ce aduce după sine acest lucru: cu luarea aminte la sine, cu o stare de trezvie şi simţurile ascuţite la maxim, în aşa fel încât să încep lucrarea lăuntrică de curăţire şi acest lucru să se reverse şi în afară prin vorbirea şi purtarea mea.

- Este foarte greu de realizat!

- Da, ştiu, dar mai ştiu că este şi harul lui Dumnezeu – pe care l-am cerut şi-l cer în rugăciune. Îmi doresc să nu plec din lumea aceasta până nu ajung la o măsură bineplăcută lui Dumnezeu, încât acolo la judecată să mă înfăţişez cu lupta mea şi să pot spune ca şi Sfântul Apostol Pavel: „Lupta cea bună am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii”.

Hotărârea Anei de a pune început bun, de a ne schimba în bine mai întâi pe noi înşine, trebuie să existe în sufletul fiecărui creştin. Şi, dacă reuşim măcar în parte acest lucru, vom putea trece mai uşor peste necazuri şi ispite, după cum spune şi Sfântul Teofan Zăvorâtul: „Cel care a luat hotarârea de a trăi potrivit credinţei, deja nu mai are teamă nici de necazuri, nici chiar de moarte. Acesta este motivul pentru care se consideră că un asemenea om nu poate fi biruit de nimic, fiindcă este aşezat pe o temelie de neclintit”.

 

Raluca Tănăseanu

Articol aparut in nr. 9 al revistei “Familia Ortodoxa”



Print-icon 

Login-iconLogin
active³ 5.3 · IPS κατασκευή E-shop · Disclaimer