Păşind spre Sfântul Mormânt prin Sfânta Poartă...
Cred
că orice creştin ortodox ar trebui ca măcar o dată în viaţă să ajungă la Sfintele Locuri de pelerinaj
din Ţara Sfântă, Ţara lui Iisus, pământ binecuvântat de paşii preacuratelor
picioare ale Cuvântului întrupat şi sfinţit prin sângele Înfricoşătoarei şi
a-tot-răscumpărătoarei Jertfe de pe Crucea Golgotei.
Dumnezeu
lucrând cu judecăţile Sale ascunse şi Prea Sfinţia Sa, Părintele nostru Episcop
Damaschin, binecuvântând, am păşit vara aceasta (august 2008) pentru prima oară
pe urmele lui Iisus, în Canaanul biblic
- „ţara unde curge miere şi lapte", astăzi tânărul stat Israel.
Dintre
toate locurile de închinare din lumea ortodoxă (care nu sunt puţine), cred că
cel puţin trei se impun cu pregnanţă. Când afirm acest lucru, mă gândesc la Sfântul Munte Athos - „Grădina
Maicii Domnului", la Lavra Peşterilor
din Kiev (unde sunt în jur de 117 sfinţi, proslăviţi de Dumnezeu cu moaşte
întregi) şi nu în cele din urmă la Sfintele
Locuri din Israel şi de pe Muntele Sinai, pe care le socotesc
împreună. Fiecare din aceste trei Sfinte Locuri are harul său deosebit şi este
unic în lumea ortodoxă şi cred că afirmând acestea sunt în asentimentul
majorităţii închinătorilor evlavioşi care au luat contact cu sfinţenia şi harul
copleşitor din aceste Locuri alese şi proslăvite de Dumnezeu pentru vindecarea
multora de boala necredinţei sau a indiferenţei religioase.
Când aud cuvântul „Kiev" mă gândesc la cele
două peşteri imense unde se află moaştele celor peste o sută de nevoitori,
aşadar la sfinţii, care sunt „prietenii lui Dumnezeu" şi care se bucură de
venerarea noastră, mijlocind pentru noi. Când aud „Athos", îmi vine imediat în
minte „Panaghia", Prea Sfânta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, Maica
Domnului, cea care stă cel mai aproape de Atotsfânta Treime, singura numită
„preasfântă" şi singura căreia îi acordăm un cult deosebit între sfinţi pe care
îl numim supra-venerare sau preacinstire. Dar când zic, aud, scriu sau citesc
„Ierusalim", mintea mi se duce la
Domnul cel răstignit şi înviat, la cea de-a doua Persoană a
Sfintei Treimi, la Creatorul
şi Mântuitorul lumii, Căruia îi aducem închinarea totală, desăvârşită, numită
„adorare" sau „latrie".
Marele
imnograf al Bisericii Ortodoxe din veacul al VIII-lea, Sfântul Ioan Damaschin
cânta astfel Ierusalimul: „Bucură-te Sioane Sfinte, Maica bisericilor, Locaşul
lui Dumnezeu, că tu ai luat întâi iertarea păcatelor prin Înviere". Sau:
„Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a
răsărit!..." Se spune că Ierusalimul - „Cetatea păcii" - este în mijlocul sau
în centrul pământului. Şi aceasta pentru că taina răscumpărării noastre din
robia păcatului, a morţii şi a diavolului fusese profeţită de împăratul-proroc
David astfel: „Iar Dumnezeu, Împăratul nostru, mai înainte de veac a lucrat
mântuire în mijlocul pământului".
În
Biserica „din mijlocul pământului", numită „Biserica Învierii" sau „Biserica
Sfântului Mormânt" credincioşii intră astăzi printr-o singură poartă care se
numeşte Sfânta Poartă. Dimensiunile ei sunt relativ mari, pentru că înălţimea
ei depăşeşte cinci metri, iar lăţimea depăşeşte trei metri. Cele două canaturi
ale uşii sunt confecţionate din lemn de
chiparos şi de nuc şi sunt întărite pe interior cu plăci metalice. În cele două
rondele ale sale sunt inscripţionate supra-scrieri arabe. În rondelul din dreapta
scrie: Bucură-ţi dragostea, închinătorule! Intră întru bucuria Domnului, în
cerul cel prea luminos... Maica Bisericilor! În cel din stânga scrie: Intraţi,
o, străinilor, în curţile Domnului, în Mormântul Vieţii, unde locuieşte harul
şi inundă lumina cea binecuvântată! Lângă această intrare, spre
răsărit, se află o alta întru totul asemănătoare, care a fost închisă în anul
1187. Aceste două intrări constituie grupul de porţi ale Bisericii care sunt
încadrate de unsprezece coloane din marmură albă şi verzuie, care se termină cu
capiteluri de tip corintian. În timpanul semi-cerc, de deasupra Sfintei Porţi,
se aflau odinioară scene sculptate cu Învierea lui Lazăr, Floriile, Sfânta
Spălare şi Cina cea de Taină, care astăzi se păstrează în Muzeul Rokfeler din
Ierusalim. În timpanul corespunzător intrării deja închise erau expuse embleme,
dedesuptul cărora se afla odată icoana Născătoarei de Dumnezeu îmbrăcată în
aur, cunoscută şi din viaţa Cuvioasei Maria Egipteanca, care s-a păstrat până
în anul 1801. Se spune în Viaţa Sfintei Maria Egipteanca, pe care a scris-o
Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, că vrând ea să intre în Biserica
Învierii pentru a se închina Cinstitului şi de viaţă făcătorului Lemn pe care
s-a răstignit Domnul, era reţinută pe loc de o putere inexplicabilă neputând să
intre în biserică, deşi cei din faţa, din jurul şi chiar din spatele ei
înaintau şi intrau în biserică neîmpiedicaţi. Atunci, ridicându-şi ochii spre
icoana Maicii Domnului care era deasupra Sfintei Porţi, harul pocăinţei s-a
atins de mintea şi de inima ei şi a înţeles că mulţimea păcatelor care-i
împovărau sufletul şi trupul constituia motivul pentru care puterea lui
Dumnezeu o oprea să intre în Sfântul Locaş. Maica Domnului îi primeşte atunci
pocăinţa, lacrimile de umilinţă, ca şi promisiunea de a nu se mai întoarce la
viaţa păcătoasă în care petrecuse până atunci şi cu îndrăzneala ei de Maică pe
lângă Fiul ei şi Dumnezeul nostru îi mijloceşte intrarea în Biserica Învierii
şi închinarea la Sfânta Cruce
spre învierea sufletului ei. Maria Egipteanca s-a retras apoi pentru tot restul
vieţii în deşertul Iordanului, ajungând prin pustnicie şi pocăinţă continuă pe
cele mai înalte trepte ale sfinţeniei, aşa încât astăzi ea constituie un model
de pocăinţă de referinţă pentru tot sufletul necăjit, întristat şi apăsat de
mulţimea păcatelor, fiind pomenită de mai multe ori pe an: 1 aprilie, Duminica
a V-a din Postul Mare, dar şi de fiecare dată când se citeşte Canonul cel Mare
al Sfântului Andrei Criteanul (Ierusalimitean şi el), adică în prima şi cea
de-a cincea Săptămână din Postul Paştilor, pentru că marele imnograf a alcătuit
tropare şi în cinstea Cuvioasei Maria Egipteanca şi le-a inserat în acest Mare
Canon de pocăinţă.
Înainte de a intra cineva în
Biserica Învierii, observă în partea stângă coloana din mijloc cu o mare
crăpătură în partea de jos. Închinătorii evlavioşi se însemnează cu semnul
Crucii şi sărută crăpătura coloanei sfinţite de focul ceresc. Conform
tradiţiei, în anul 1580, când Murad al III-lea a cedat pentru mită armenilor
dreptul la ceremonia Sfintei Lumini, ortodocşii
s-au adunat în Sfânta Curte, unde aşteptau sfârşitul evenimentelor. Să
reţinem că armenii nu sunt ortodocşi, ei despărţindu-se de Biserica cea Una în
anul 451 prin neacceptarea hotărârilor dogmatice ale Sinodului al IV-lea
Ecumenic de la Calcedon.
În ciuda încercărilor disperate ale patriarhului armean, Sfânta Lumină nu s-a
aprins în Sfântul Kuvuklion (baldachinul ce adăposteşte Prea Sfântul Mormânt)
sau în alt loc din Biserică. Dimpotrivă, coloana de marmură a crăpat şi din acel loc au luat ortodocşii Sfânta
Lumină. Emirul Tunom, martor ocular al minunii, a fost profund impresionat şi a
strigat: „Mare este credinţa grecilor (adică a ortodocşilor)!", cuvinte care
i-au adus imediat moartea mucenicească prin decapitare şi deci şi botezul
sângelui. La o parte din sfintele sale moaşte m-am închinat în biserica Sfintei
Mănăstiri „Megali Panaghia", care este foarte aproape de Biserica Învierii. Când
sultanul a fost informat asupra minunii, a emis un firman şi a recunoscut
dreptul exclusiv pentru ceremonia Sfintei Lumini pentru patriarhul ortodox
grec. Desigur că armenii vehiculează o versiune proprie pentru marea crăpătură
a coloanei, conform căreia închinătorii săraci, care nu aveau bani să plătească
„impozitul" impus, au rămas în afara Bisericii. Purtarea de grijă a lui
Dumnezeu însă s-a îngrijit şi de ei, aşa încât Sfânta Lumină s-a pogorât şi la
ei în crăpătura coloanei.
În timpul nopţii Sfânta Poartă
rămâne închisă, iar cheile sunt păstrate prin drept moştenitor de portari
musulmani dintr-o familie anume. De fiecare dată când vreo confesiune doreşte
să deschidă Poarta pentru slujbe sau alte scopuri, înştiinţează portarul. El
deschide uşa şi o păzeşte până la sfârşitul ceremoniilor, când o închide şi
pleacă. Însă pentru deschiderea şi închiderea oficială a Porţii Bisericii s-a
creat un ceremonial special, în cadrul căruia este indispensabilă şi prezenţa
portarului grec. (Va urma)
Protosinghel Leontie